Gata, am montat copacul cel nou!

Azi, in sfarsit a venit proprietareasa (cu fi-su) in inspectie. I-am vazut din living cum se duceau in gradina, si-am iesit sa-i intimpin cu piine si sare (in ochi). Ne-am dat binete, ne-am intrebat de starea de sanatate a fiecaruia, de una de alta, (bucurosi le-om duce toate, de-o fi pace sau razboi), si am intrat in miezul actiunii. Ni s-a atras (din nou) atentia ca ar fi trebuit sa ii intrebam inainte de a trece la actiune, dar prea mare caz nu au facut din asta. Or fi vazut si ei ca sintem oameni buni, fara apucaturi criminale (cu unele mici exceptii), si probabil ca au hotarit ca de data asta sa lase de la ei. Pentru ca sint sigur ca s-a dezbatut cazul nostru in cadru restrans, probabil s-a pus si problema evacuarii.

copaculEi, si dupa ce au contemplat ramasitele pamintesti ale boschetului, iar mi-au povestit ca au fost in curte 17 brazi pe care i-au taiat intr-o zi, si a venit Politia, si ce bine a fost dupa aia ca a inceput sa se vada si soarele, si asa mai departe. In sfarsit, verdictul a fost ca aracul care a ramas in mijloc sa ramana, iar pinul sa il plantez la o distanta convenabila, intr-un punct care a fost foarte strict identificat.

Mi s-a mai spus ca ce scump era arbustul respectiv, ca e unul din cei mai scumpi arbusti, ca cat de mult l-au indragit ei, ca acoperea terasa si nu vedeau vecinii ce mincau, dar ca acum asta e, o sa creasca la loc (asta o ingrozeste pe Irina). Am aflat cu ocazia asta si ce marca era boschetul- era tisa! Care in Germania se mai numeste si copacul mortii, pentru ca este foarte otravitor! Ca sa vezi- ar trebui sa ne multumeasca. Dupa care au plecat. Nu mi-au facut impresia unor oameni peste masura de furiosi, insa zambetul lor era putintel mai strepezit decat inainte. Lucru pe care de altfel il inteleg perfect.

Eu m-am apucat sa sap groapa in punctul respectiv, intr-o juma’ de ora am fost gata, si acum mai urma sa montez pinul (Pinum Norske Bonsai). Lucru insa deosebit de complicat pentru o singura persoana. Noroc ca a venit Winnie (vecinul de sus) de la plimbare si am purces la lucru. Am taiat cu ferastraul blestemat hardaul de plastic in care era copacelul (pentru ca altfel nu s-ar fi putut, nu il puteam ridica fiind peste masura de greu, iar de culcat nu am avut curaj, ca sa nu sfarmam pamantul in care se afla). In scurt timp am reusit sa asezam copacelul in groapa, ocazie cu care am cules uralele si aplauzele partilor femeiesti ale ambelor familii (Irina a aplaudat mai putin, fiind inca racita). Si cu asta s-a incheiat epopeea boschetului. Acum nu am de facut decat sa nivelez, sa plantez iarba si sa astept sa creasca din nou, ca sa aibe Irina cu ce sa se distreze. Am uitat sa va spun ca pe tot parcursul actiunii am fost asistati de catre specialistul nostru in orice (stiti la cine ma refer).

Leave a Reply