toscana

san gimignano 2003Uite ca ne-am intors in sfirsit din lunga calatorie in Toscana. A fost foarte frumos, deja stiti evenimentele cele mai importante. Dar s-o luam cu inceputul. Am plecat simbata de dimineata la 5 jumate, si am mers neintrerupt pina la Bologna, unde era coada ingrozitoare si am lungit cu vreo doua ore, de mers bara in bara. La fel era si la intrarea in Florenta, dar parca am stat mai putin acolo. Pe la 2 jumate am ajuns la camping, dupa indelungi cautari si ezitari.

Cazarea incepea de la ora 4, asa ca am stat in masina sa asteptam, mai ales ca eram morti de oboseala. Ne-a dat casuta, si ne-am instalat. Bucatarie, baie, dormitor, si in bucatarie scara interioara cu pat dublu. Casutele erau cu gresie pe jos, cu acoperis de tigla, asa ca era destul de racoare inauntru. Numai ca sus, nu se putea dormi, pentru ca in timpul zilei se incingea acoperisul si ardea, era ca un pod. Asa ca am dat jos o jumate de pat si eu am dormit jos, in bucatarie. Bucataria era cu aragaz cu gaze, frigider, chiuveta si utilata complet, cu toate vasele, oalele si tacimurile. Afara, terasa cu masa cu scaune. Era cam prost, pentru ca casutele erau cam apropiate, si stateai nas in nas cu cei din casuta de vizavi.

In prima saptamina, au fost o familie de italieni cu 3 copii (mai mari ca Radu), din care unul era la virsta la care ragea ca un magar, si il tot susoiau ai lui de dimineata sa mai taca din gura. Dar aia n-au stat decit o saptamina, dupa care au venit doi mosi care s-au apucat sa faca curat, sa dea cu matura si sa grebleze pietrele din curte, la ora 9 dimineata, cind noi dormeam cel mai bine. Si astia n-au stat decit in week-end, dup-aia am ramas singuri. Radu nu s-a imprietenit cu nici un copil, ca erau numai italieni, sau olandezi sau alte natii, nemti foarte putini. A avut niste nemti la inceput, dar erau mai mari si s-au apucat sa-l bata si sa-l inghesuie, si cind a inceput sa dea si el sa se apere, a sarit mama nemtilor ca sa se joace frumos, iar daca nu, atunci nu-i mai lasa sa se joace impreuna. Asa ca, i-am spus lui Radu sa se tina deoparte de copiii aia si, saracul, s-a cam plictisit numai cu noi. Mai ales ca a inceput sa fie foarte obraznic, si noi il luam la rost de fiecare data si a cam incasat-o, ce-i drept. Primele zile am stat la plaja si la balaceala, ca Radu era bolnav si era pus la regim, dupa cum stiti, cu ceai de menta, furazolidon, supa de morcovi si macaroane cu brinza. A slabit foarte tare zilele alea, si cam n-avea chef de nimic, dar dup-aia si-a revenit (si cu obraznicia, la fel).

Prima excursie am facut-o la Pisa, dar era ingrozitor de cald, si sint tot timpul probleme cu gasirea de parcari, si nu prea ne-a placut, orasul in sine nu spune nimic, doar centrul, cu turnul si catedrala. A fost frumos pe drumul de intoarcere, ca am mers pe coasta marii, si am vazut si Livorno si toate casele cu vedere la mare, unde tarmul e stincos, si spectaculos. Nu puteam nici sa ne dam jos din masina sa facem poze, ca soseaua era foarte ingusta, si cum era un loc de parcare, se inghesuiau 3-4 masini, din care coborau sa faca scufundari cu costume de scafandru, ca era interesant de vazut, cred. Am gasit totusi un loc, linga niste cosuri de gunoi, dar ca sa mergi sa faci niste poze, era INGROZITOR de cald si ajungeai la masina lac de sudoare, asa ca am renuntat, ne-am multumit doar cu privitul din masina, unde mergea aerul conditionat la maximum (excursii a la familia Rusanu, ce vreti!).

In alta zi am fost pe insula Elba. Foarte, foarte frumos. Am luat excursie cu masina pe vapor, ne-a bagat in cala vaporului si noi ne-am dus pe punte. Radu a stat la locul de joaca pentru copii, era un vapor imens, al unei firme din Napoli care facea curse, cred, pe tot tarmul. Mergeau si la Corsica si la Sardinia. Culoarea marii era incredibila, albastru ultramarin, parca era amestecata cu cerneala. Am acostat la Portoferraio, cred ca singurul port mai mare de pe insula, unde pot trage vapoare adevarate. Ne-am luat masina, si am pornit sa facem inconjurul insulei. Toata are numai 23 de km lungime, dar are munti si orasele si case bestiale, si toate fac toti banii, cu tarmul ala stincos, si cu marea cu albastrul ala incredibil. Ca in vederile de prost gust. Dar, tot ingrozitor de cald.

Clima asta mediteraneana n-ar fi asa de calda totusi, dar umezeala te innebuneste, si la 30 de grade e imposibil de stat afara. La casa lui Napoleon n-am mai mers, ca Radu nu era deloc interesat sa vada iar palate. Nici nu e cine stie ce, am vazut in poze. A stat acolo un an de zile, timp in care a venit si Maria Walewska sa-l consoleze, asta am citit in prospect. Am facut inconjurul insulei, si am vazut lucruri mult mai frumoase. Sint turnuri si ruine medievale, golfuri cu plaje inguste, ce-i drept, si case “d-alea” pierdute prin gradini, nu se vad decit portile monumentale, in rest poti sa-ti inchipui cam cum e inauntru. Si, cel mai frumos si mai frumos dintre toate, ne-am suit pe un munte (cu masina, bineinteles). Temperatura scazuse la 26 de grade, si incepusera chiar paduri, un fel de jungla de pini.

Sus, pe virful muntelui (vreo 1200 de metri) am urcat putin si cu piciorul, printr-o padure bestiala, mirosea a pin (pe mine si pe Radu ne-a picat chiar cu rasina in cap) si a parfum de mirt (asta e o alta planta mediteraneana), si combinatia de racoare placuta, parfum, liniste si vederea la mare din toate partile, facea un loc din care nu-ti mai venea sa pleci. Eu am zis ca acolo sa ma ingroape, cind o fi sa mor. Am stat pe o banca si respiram aerul ala si nu-mi venea sa cred. Daca iti pui in casa vreun Gled cu miros d-ala, zici ca e de prost gust, ca ce-i putoarea asta, dar acolo era parfum dumnezeiesc, nu exagerez.

Intr-un tirziu, Robert ne-a smuls din reveria aia, ca aveam bilet de intoarcere, la ora 5. Eu as fi ramas acolo pentru totdeauna. Dau chestia aia, pe toate palatele si castelele, bate la fund orice. Ne-am intors la Portoferraio, unde de data asta erau mult mai multi la intoarcere, au parcat masinile pe doua nivele, au intrat mai intii unele, au ridicat podeaua, apoi am intrat si noi, mai erau si camioane cu remorci duble, autobuze pline cu turisti, era incredibil de imens. Am stat tot pe punte, si i-am povestit lui Radu tot felul de povesti, cu pirati si cu insule (se vedea si insula Monte Cristo) si comori, asa ca i-a placut si lui, pina la urma. In fiecare seara, i-a facut Robert un fel de serial, i-a spus o poveste cu un pirat chior.

Am mai vizitat si Piombino, oraselul de linga campingul nostru. Foarte frumos, centrul vechi mai ales. Avea si castel-fortareata, foarte bine conservat. Inauntru era o expozitie de dantele si broderii. Mie nu-mi plac in mod deosebit, dar alea erau chiar speciale. In rest, orasul e industrial, are un combinat siderurgic, care ii strica aspectul. Zona industriala, poluarea, masinile multe, stradutele inguste, lipsa parcarilor, scuterele care circula ca nebunele si te innebunesc, cam asta e imaginea generala.

In alta zi, am mers la Siena si San Gimigniano. La Siena ne-a placut foarte mult, dar bineinteles, ca tot n-am gasit loc de parcare. Ne-a facut semn un mos de la o parcare cu plata, ca ne rezolva el. Si, intr-adevar, l-a condus pe Robert direct la un loc unde si-a lasat masina (a primit si el partea lui, bineinteles). Ne-am plimbat numai pe strazi, dar e de-ajuns, pentru ca sint adevarate muzee. Aici parca era mai suportabil cu clima, pentru ca nu mai era umezeala aia de la malul marii si oricum, aveam multa umbra, pe strazile inguste.

La San Gimigniano ne-a placut iar foarte mult, parca te astepti sa vezi oameni imbracati medieval, n-ar fi nimic iesit din comun. Iar peisajul… face toti banii. Era plin de americani. La intoarcere, am pierdut un pic drumul, si am ocolit ceva. Am ajuns pe la 9 seara, rupti de oboseala, dar a meritat, pentru ca am vazut locuri exceptionale.

Saracul Robert, era cu urechea infectata (de la scufundari pe fundul marii – adica 1,5-2 m) si diferentele de nivel il faceau sa urle de durere. Intr-un orasel am vrut sa bagam benzina. Scria mare pe placuta “Aperto”, dar nu era nimeni la casierie. Robert a incercat la o pompa, si s-a auzit o voce din neant, ca “nu acolo, incercati la pompa 4”. Asa ca s-a executat, a mutat masina la pompa indicata, dar nici de-acolo n-a iesit nimic. Dup-aia a vazut, ca cea care l-a indrumat era o baba care statea dupa o perdea, la ea acasa, si probabil ca stia tot ce misca la benzinarie, care pompa mai are benzina si care nu. Singura prezenta vie din locul ala era o pasare intr-o colivie, care s-a apucat sa tipe la noi. Am plecat de-acolo cit mai repede, mai ales ca oraselul nici nu era trecut pe harta, si nu prea stiam unde ne aflam.

Acuma, despre ziua fatidica de joi, cind ne-am hotarit noi sa vizitam Florenta, orasul “artelor”. Parca am fost blestemati in ziua aia, mai bine ne luam dupa instinctul meu de conservare si renuntam la vizita asta, pentru ca… dar stati sa vedeti cum a fost: am mers pe autostrada, printr-o ploaie torentiala, cu tunete si fulgere (parca se innoptase afara, atita vizibilitate aveam). La Pistoia am iesit de pe autostrada, cu gind sa intram in Florenta prin zona industriala, ca sa evitam aglomeratia. Dar, ne-am luat dupa indicatoarele care ne spuneau “ocolire” intr-un loc, fara sa stim ca acel loc urma sa fie de fapt peste 5 km, nu chiar acolo, cum ar fi fost normal. Am pierdut drumul, Robert s-a enervat, ne-am intors, am injurat bine de tot. In sfirsit, am intrat in oras. Dar, n-aveam nici o harta a orasului, ne luam numai dupa turnurile catedralei, pe care le mai vedeam din cind in cind. Cind am vazut ca incep sa se strimteze strazile, da-i si cauta loc de parcare. Dar ce credeti, am gasit? Ne-am mai invirtit inca vreo ora, nervii erau la maximum. La parcarile cu plata era full, nici vorba sa ne apropiem. De fapt, nici n-aveau placuta cu “ocupat”, trebuia sa mergem pina acolo, sa intrebam umili daca ne primesc si pe noi, ca sa ne raspunda ca nu. Unii ne-au si rigiit in fata un “full” arogant.

Groaznic, am jurat ca nu mai calcam pe-acolo in viata noastra. Dar, stati sa vedeti mai departe. Am gasit in sfirsit un loc, intr-o parcare care era de fapt parcarea de resedinta a blocului de locuinte din fata, dar am zis ca platim amenda, decit sa mai cautam. Ne-am dat jos, si am inceput sa vizitam obiectivele. Cel mai frumos a fost la Dom, la Baptisteriu si la Ponte Vecchio. La toate era cu plata la intrare, ne-au uscat de bani pina la urma. La San Lorenzo, scria in ghid ca se afla si mormintele Medicilor, cu statuile lui Michelangelo. Da, dar ca sa vizitezi si chestia asta, te duci frumos dupa colt, mai dai 6 euro de caciula si intri si-acolo. Si, inauntru, un american din Texas le explica unui grup de gura-casca frumusetea operelor de arta, de parca se rastea la ei, urla ca un imbecil, iar noi ceilalti n-aveam nici o vina. La intrare, o alta americanca tipa la copiii ei sa vina dupa ea, ca se ratacesc altfel.

Era o aglomeratie ingrozitoare, te frecai de lume peste tot. Si aceleasi scutere enervante, care te innebuneau, parca erau muste. Trebuia sa ne tinem lipiti de case, ca nu sint trotuare, cu Radu de mina, mergind in sir indian, in niste pozitii teribil de incomode. In tot orasul era asa, o duhoare nedefinita, cred ca aveau mari probleme cu canalizarea. Dar, la Galeria de Uffizi putzea ingrozitor, am crezut ca lesinam acolo, pina sa iesim mai repede (ma refer la gangul care da in Piata Senioriei, ca n-am intrat si inauntru). Si peste tot, dar PESTE TOT, la fiecare piata si biserica, domnesc miile de tigani conationali care se freaca de tine si cersesc si iti fac o scirba si mai mare. Cind ii auzeam vorbind, ti se intorceau matele pe dos, pentru ca isi faceau inventarul portofelelor furate. La Santa Croce, o tiganca batrina l-a agatat pe Robert, cu apelativul: “Aiuta me, minca-mi-ai c…” Robert s-a intors, si i-a zis ca poate vrea sa-i dea una in cap cu umbrela, daca-l mai injura. Ea a sarit, imediat: Da ce ti-am zis, ca doar nu te-am injurat! Am plecat de-acolo cit mai repede, ca sa nu apara si altii sa ne mai ia si la bataie. Ar fi trebuit s-o aducem pe baba din Munchen cu asociatia ei de ajutorare a tiganilor din Romania, sa-i aratam pe cine ajuta ea.

Partea cea mai frumoasa abia acum incepe. Pe la 5, ne-am dus inapoi la masina, convinsi fiind ca ne-a blocat rotile, sau cel putin am primit o amenda. Primisem amenda in parbriz. Am citit-o pe toate partile, dar nu scria nici un cont al Politiei comunale din Florenta unde sa putem plati. Scria ca putem plati numai la nu stiu ce adresa a Trezoreriei, sau la orice ghiseu al CEC-ului din Florenta. Am zis ca lasa, platim la Piombino, dar tot citeam fituica aia si ne convingeam din ce in ce ca nu se putea, decit la Florenta. Si se facuse deja ora 6, am gasit o sucursala CEC Florenta, dar astea erau inchise de la 3 jumate, doar nu erau sa stea sa ne astepte pe noi. La Trezorerie nici n-am mai fost, ca oricum, am zis ca era inchis si nici nu stiam sa gasim adresa aia. Am gasit o sucursala CEC, dar tinea de regiunea Parma, si nici n-au vrut sa se uite, au zis ca nu primesc ce tine de Florenta. A doua zi, Robert s-a dus la Piombino si a intrebat la toate CEC-urile, la toate bancile, si toti s-au uitat si au zis ca nu se poate face nici un transfer, nu se poate plati niciunde, decit la fata locului. Asa ca, mi-a dat telefon, ca el se duce pina la Florenta, pentru ca intrebase si daca lucreaza simbata, si i s-a raspuns nu categoric. Pina la urma a platit, cu cei 400 de km dus-intors. Ne-a iesit pe nas plimbarea la “orasul artelor”. Pina si in Romania, tara bananiera, se poate plati o amenda de circulatie la orice cec. Adica, daca mergeam pina la Napoli si a doua zi plecam acasa in Germania, ce faceam? Oriunde in lume se transfera miliarde prin banci, numai la Florenta nu. Va dati seama, ce-a fost la gura noastra tot drumul, la adresa italienilor in general.

Pe drumul de intoarcere, da-i si cauta numita SS 1, sau Via Aurelia, care nu se stie de unde incepe si unde se termina, un fel de autostrada care pe unele locuri e doar sosea simpla. De fapt, toate drumurile duc la Roma, asta-i adevarat, dar ca sa gasesti drumul potrivit in Italia, asta-i o treaba chiar complicata rau de tot. Te anunta la un moment dat ca ce cauti tu e in directia aia, dar pina acolo mai sint 5 sensuri giratorii si cel putin 3 intersectii majore, unde bineinteles ca nu mai apare nici un indicator cu ce te intereseaza. La un moment dat, pe autostrada, se posteaza un VW in spatele nostru, si incepe sa-si faca loc, cu semne de nerabdare ca sa ne dam la o parte. Robert s-a inervat, si i-a facut semn ca da da, sa mai stea sa astepte, ca n-are unde sa se dea pe banda intii la momentul respectiv. Ala n-a renuntat, era tot obraznic. Pina la urma, Robert i-a facut loc, ne-a depasit, si au facut schimb de degete aratate reciproc si s-au bagat in fata noastra, incepind cu frine, semne care mai de care mai obscene. Dupa nici 500 de metri, a luat-o pe o iesire la dreapta, adica facuse toata chestia aia ca era tare grabit, vezi doamne. Robert i-a mai facut semne, cu claxoane si faruri, ca sa se descarce el mai mult, ca eram porniti rau de tot pe italieni si natia lor de mincatori de scoici. Stiti cum aratau scoicile la supermarket? Ti se facea scirba, era mincare gata gatita, cu scoici de-alea negre, de se gasesc cu tonele la malul Marii Negre. Si se mai cheama si “coze”, care “kotzen” pe germana inseamna vomitatura. Asa ca, le-am urat ca aia sa manince ei, cu filialele lor CEC cu tot si cu Florenta si cu tiganii si putoarea de-acolo cu tot.

Seara, morti de nervi si de oboseala, Radu a pus capac la toate, punctind cum se cuvine ziua blestemata de joi. Din cauza oboselii, cred, a vomitat in pat, de a trebuit sa spalam TOT. Cam astea au fost aventurile noastre pe meleaguri latine. Am vazut lucruri foarte frumoase, dar si multe gunoaie.

Leave a Reply