Viena

vienaDomne, Hai sa va povestesc aventurile noastre la Viena. Pozele vin mai incolo, ca abia am terminat filmele si urmeaza sa le dam la facut. Cind o sa aveti si pozele, mai cititi o data comentariile, ca sa vedeti pe viu (nu stiu ce-o sa se inteleaga, ca multe au fost facute pe intuneric).

Ei bine, am plecat noi vineri de dimineata, cam raciti si cu batistele pline de muci (eu cu Radu, ca Robert raceste foarte greu, dar si cind o pune…). Pe la prinz am ajuns la pensiunea unde aveam facuta rezervarea, dupa multe bijbiieli si injuraturi, ca erau o multime de strazi cu sens unic, si cind trebuia s-o iei intr-o parte, vedeai ca de fapt e interzis si mai faceai un ocol de citiva km, ca sa gasesti calea cea dreapta. Acolo era de fapt numai receptia, ca ne-a trimis la alta adresa, dindu-ne un apartament intr-un bloc, cu doua camere si bucatarie – ba chiar aveam si masina de spalat, si masina de calcat, de toate. N-am stat mult in casa, ca doar nu de-aia venisem.

Ne-am dus in centru, sa vizitam, ca niste turisti adevarati ce sintem (mai ales Badidi, care murea de nerabdare sa vada el biserici si palate, va dati seama). S-a intunecat imediat, adica pe la 4-4.30 se aprinsesera deja luminile pe strazi. Noi mergeam si ne minunam la fiecare pas, de ce lucruri si case si locuri si magazine, si statui vedeam. Parca e intr-o macheta, unde sint adunate o multime de cladiri, care mai de care mai minunate si frumoase. Domul Sf. Stefan e intr-o piata cam strimta, as zice eu, ca nu poti sa-i faci poza din nici un colt (cam ca Biserica Neagra din Brasov).

Intr-un loc e o cladire moderna, numai din geam si oglinzi, in care se vede foarte frumos toata biserica. Zice ca a fost cam controversata cladirea asta, ca nu prea isi are locul acolo, dar mie mi-a placut. In rest, sint numai case inalte, in stilul baroc sau rococo austriac, cu balcoane frumoase, cu frize si fatade impodobite, unele chiar frumoase de tot. La partere, peste tot magazine ultra-luxoase, care erau ca niste muzee (nu numai cele de antichitati, si cele de blanuri, bijuterii, cristale, ceasuri, haine si chiar de dulciuri) – care l-au impresionat pe tata si l-au dat pe spate. Tot orasul respira parca un aer de acum 200 de ani, dintr-o epoca de mareata glorie imperiala. Isi merita renumele, pentru ca nu e o imitatie ordinara, ci chiar are o atractie miraculoasa si un parfum original.

Palatul Hofburg (al lui Franz Josef si al altor kaiseri) e ca un oras in oras. Are tot felul de aripi, in care se gasesc cele mai mari muzee si biblioteci. N-am apucat sa mergem la Kunsthistorisches Museum, cum va spuneam, pentru ca ne-am fi pierdut acolo o zi intreaga, desi eu as fi vrut, dar ce sa faci. Paranteza: ne-am adus aminte de Octavian Cotescu, in Operatiunea Monstrul, care o vrajea pe tipa aia, zicindu-i de Kunsthistorisches Museum, si de Galleria del’Ufizzi (“Ah, Boticceli…”), si ca el, cind se duce in deplasari, cum are o juma’ de ora libera, se duce sa viziteze un muzeu, ceva. Cam asa eram si noi. Am vizitat in schimb apartamentele lui Franz Josef si Sisi – care mi-au placut, nu erau stilul ala incarcat, care te face sa vomiti, dormitorul lui Franz Josef era chiar cazon, fara decoratiuni interioare – prea multe. Am mai vazut si colectia de tacimuri si argintarii si cristaluri si portelanuri in care mincau astia la masa. Unele frumoase de tot, altele cu prea multi trandafirasi si amorasi. Apoi, am iesit sa mai vedem si Parlamentul si Primaria – se intunecase de tot afara.

Atunci s-a intimplat ceva neplacut, adica s-a luat de noi un tigan negru, beat si drogat, care nu stim ce vroia, dar nu mai puteam sa scapam de el, si a trebuit sa intram la foierul Teatrului National, desi n-a avut nici o jena, si a intrat dupa noi. In Munchen nu s-ar fi putut intimpla asa ceva, pentru ca le e frica de politie, pe cind acolo nu vazusem picior de politist. In sfirsit, am luat tramvaiul si ne-am intors acasa, obositi si cam raciti.

A doua zi, lui Badidi ii trecuse raceala, in schimb eu cu Robert eram copti bine de tot. Am intrat la o farmacie, sa luam paracetamol si sirop de git. Eu am luat paracetamolul la coltul strazii, tragind un git dintr-o sticluta de Jaegermeister (care e un fel de Bitter suedez, un lichior digestiv) – am si poza, dar sa stiti ca eu luam pastile, ma tratam, nu e ceea ce pare, ca am ajuns sa beau la colturi. Robert in schimb s-a apucat sa bea din siropul ala, si mi-a dat si mie, care facea foarte bine la git, ce-i drept, dar dupa ce-am baut vreo juma de sticluta, si cind am ajuns acasa, am citit ce scria pe prospect, ca era de fapt solutie dezinfectanta pentru facut gargara, nu de baut. Era dezinfectant buco-oral in vederea operatiilor stomatologice, si mirosea ingrozitor a camfor, adica nu era de baut in orice caz. Dar noua ne-a facut bine la git, si n-am avut nimic nici la burta.

Dar sa revenim la oile si la palatele noastre: simbata dimineata ne-am plimbat pe strazi, am intrat si la muzeul cailor lipitani, unde era scoala de dresaj, si la Tezaur, unde erau tot felul de haine imparatesti, cusute cu fir de aur, si sabii batute cu pietre pretioase – am incercat eu sa-i arat lui Badidi, sa-i povestesc ceva interesant, dar el facea cite-un comentariu de genul “Ia uite-l si p-asta, cum sta pe tron”, si dup-aia se ducea sa se aseze pe bancutele de pe margine, cu babele si invalizii. I-a placut si lui pina la urma, ca isi facuse o ocupatie din asta, cum intra intr-o alta sala, se ducea sa vineze locul de stat jos. Noi puteam sa ne uitam cit vrem, trebuia numai sa avem grija sa-l chemam cind schimbam locul de vizionare, ca sa schimbe si el bancuta. Pe la prinz, eram atit de uzi si obositi, si raciti, si infometati, incit am hotarit sa mergem acasa, sa mincam ceva cald. Am trecut mai intii pe la Plus si ne-am luat de mincare, si am incalzit acasa. Apoi ne-am schimbat si am iesit iarasi, acuma se mai oprise ploaia, dar bineinteles ca iar s-a intunecat repede. Am apucat sa ne ducem la Prater, parcul de distractii, si sa ne dam in Roata mare. In rest, erau toate leaganele inchise – de fapt era normal, pe asa o vreme… Badidi s-a dat totusi calare pe ponei, care de data asta i-a placut si mai tare, ca i-a pus sa si alerge, nu numai sa mearga la pas. Apoi am mai mers o data prin centru, si am mincat si prajitura la cofetarie.

Robert era atit de bolnav, incit a crezut la un moment dat ca Badidi ramasese in urma, confundindu-l cu un stilp d-ala la care se leaga furtunele de pompieri – era cam de inaltimea lui. Bine ca nu l-a luat de o teava din aia, sa inceapa sa traga de el, si sa se certe cu el, ca de ce nu vrea sa mearga, ca de ce se incapatineaza, fiindca atunci chiar ca ne-am fi dus direct la doctor. A treia zi, duminica de dimineata, am parasit camera – dupa ce Badidi a facut bine sa vomite tot micul dejun pe canapea si pe parchet. A trebuit sa spalam bine de tot, dar asa se intimpla, din cauza ca e prea lacom si se infunda cu toate porcariile. Ne-am dus sa vizitam Schoenbrunn-ul, si de data asta am luat turul complet, cu explicatii in engleza. Badidi se uita la ce era mai interesant, se strimba in oglinzile de pe pereti, apoi iar isi gasea cite un loc de stat jos. Dupa ce ne-am plimbat putin si prin gradina – foarte frumos, dar afara erau 5 grade – ne-am suit in masina si am pornit-o spre casa, unde am ajuns foarte tirziu, pe la 7 seara, pentru ca ne-a plouat tot drumul, si era foarte aglomeratie, si s-a mers incet. Concluziile filosofice ar fi ca merita vazut, e o adevarata capitala de imperiu care domina prin excelenta, superlativ si arta si cultura adevarate – “super spitze”, cum s-ar spune pe germana.

Nivelul de trai, general vorbind, trecind peste luxul exclusivist aristocrat, e mai scazut decit cel din Bavaria, in special din Munchen – Robert se uita la marcile de masini, iar eu la fatadele caselor, magazine, metrou. Budapesta e un fel de mica Viena, adica acelasi stil de case, catedrale si biserici. De fapt, de unde sa copieze si ei, daca nu de la austrieci. In Romania, poate Oradea sa aiba asa, un aer de burg imperialistic, adica acelasi gen de cladiri baroce, dar bineinteles ca e o copie indepartata, foarte stearsa. Asta e, austriecii sint totusi infumurati, nationalisti, tin la originea si traditia lor de maret imperiu habsburgic (care au luat-o in barba in primul razboi), dar asta nu-i impiedica sa valseze pe virfuri, sa scrie simfonii, poezii, filosofii samd. Mi-ar placea sa locuiesc acolo, numai ca nu stiu daca ei ne-ar accepta, pt. ca ma gindesc ca Viena si Austria, in general, a fost ani de-a rindul prima tara din occident unde se cerea azil politic, si se statea in lagar, ca sa pleci in America sau in alte parti, si de-aia au ura pe est-europeni, pentru ca le-au minjit obrazul lor subtire. Si nemtii au asa o ura launtrica, dar nu si-o pot explica prea bine, pe cind austriecii sint xenofobi declarati. Nici nu stii cum e mai bine, totul e sa traim in pace si buna intelegere cu popoarele vecine si prietene. Hai, ca am luat-o razna rau de tot, asa ca inchei aici.

Leave a Reply