La Paris – oras lumina, oras al iubirii, centrul lumii, si alte epitete la fel de grandomaniace.

parisDragi parinti, bunici, frati, prieteni, rude samd. Iata ca s-a incheiat calatoria noastra in tara vecina si prietena, asa ca ma grabesc sa pun totul in scris, ca sint multe impresii si sa nu se piarda ceva pe drum. S-o luam cu inceputul, ca sa nu le amestecam.

Am plecat noi simbata de dimineata, la ora 8 fix. Pina la Augsburg, Gunzburg, via Legoland, drumul era cunoscut. Apoi, am iesit din Bavaria (lucru evident, dupa starea autostrazilor, care s-a inrautatit vizibil). La Stuttgart, am vazut in departare obiectiv turistic – fabrica de Mercedesuri. Am mers apoi pe autostrazi aglomerate, cu mii de mosi si babe care se duceau la bai sa se trateze – in directia noastra fiind Baden-Baden si Karlsbad (care ma mir, pentru ca eu stiam de Karlovy Vary ca se cheama asa). A trebuit sa facem un mic ocol, sa urcam spre Karlsruhe (pentru ca asa ducea autostrada) si apoi am trecut Rinul si gata, eram in Franta! Am vazut Strassbourg (numai placuta indicatoare, ca noi am trecut vijiind pe autostrada).

De cum am intrat in Franta, starea asfaltului s-a imbunatatit imediat. Dar a si rasarit prima statie de Peage, adica unde au inceput sa ne usuce de bani. Chestia asta se intimpla la o suta-doua de km, astfel ca pina la urma am lasat vreo 20 de euro pentru propasirea autostrazilor franceze. N-am vazut nici un afis cu “Aici sint banii dumneavoastra”, dar nici nu era nevoie, pentru ca se vedea clar ca banii erau folositi din plin. Soselele aratau ca in palma, cred ca puteam sa tin un pahar cu apa fara sa se verse in masina. Ca-n Bavaria, si mult diferite de restul Germaniei. Plus, ca erau libere si fara pic de masini (din cauza statiilor de Peage, cred). Robert a scapat friiele si a mers ca nebunul, de a trebuit sa-l mai temperez. Mai ales ca pe la Metz a inceput sa si ploua, ceea ce ne-a tinut asa pina la Paris.

Orase mai mari prin care am trecut: Metz, Nancy, Verdun, Reims. La Verdun s-a semnat tratatul de pace dupa primul razboi mondial, dar inainte de asta nemtii i-au batut bine de tot pe francezi, apoi francezii le-au tras-o in barba nemtilor si asa s-au hotarit sa semneze pace. Mai inainte de asta, am trecut prin Alsacia si Lorena, teritorii aprig revendicate de ambele parti, si erau tot felul de placute comemorative cu batalii crincene care se dadusera pe-acolo. Am mai trecut si prin muntii Vosgi, o gluma de munti (cam ca cei ai Macinului, din Dobrogea).

Dupa-aia au aparut tot felul de reclame peste reclame: acum va aflati in frumoasa si minunata regiune Champagne (denumire de origine inregistrata), aici sint viile din Champagne! 100 de km de pivnite pline cu sticle – si era un domn desenat, care intorcea sticlele cu o optime de cerc. Am tot mers prin regiunea aia de-i ziceau ei Champagne, dar jur ca n-am vazut nici o vie, nici macar un butac. Peste tot erau numai griu, porumb, cartofi si alte cereale si legume, dar vii deloc. Nu stiu ce-or fi facut cu ele.

La 4 fix ne-am facut intrarea triumfala in Paris, pe Quai de Bercy, intr-o ploaie torentiala. A durat o ora pina sa intram in oras propriu-zis – din cauza aglomeratiei – si am pierdut si drumul, dar (datorita maiestriei copilotului) l-am regasit. Am trecut si prin cartierul chinezesc, de credeam ca am nimerit la Shanghai, din greseala. Am gasit apoi casa noastra, dar a mai durat vreo ora pina sa gasim si loc de parcare. Straduta unde stateam noi era aproape de Bulevardul Montparnasse, care se continua cu Bulevardul Invalizilor si da in Domul Invalizilor. Am gasit pina la urma un loc, am bagat masina si ne-am tirit cu bagajele pina in camera, hotariti sa nu mai mutam masina din loc o saptamina, ceea ce am si facut.

Am urmat intocmai instructiunile din e-mailul pe care l-am trimis si la unii dintre voi, si am ajuns cu bine. Apartamentul era la etajul 3 (adica ultimul) dintr-o casa veche, cu curte interioara. “Sufrageria” era cam cit camera lui Radu, dormitorul fiind ceva mai mare. Insa cea mai misto era bucataria. Cei care stiu, va puteti inchipui ca bucataria noastra de la garsoniera de la Foisor era cam ca Palatul Parlamentului pe linga chestia aia. Era lata cit o chiuveta si lunga cit latimea (sau adincimea, zice Robert ca nu e clar) chiuvetei si un cuptor cu microunde. Robert a zis ca bine ca a slabit inainte, ca altfel n-ar fi avut loc sa intre. Baia era si ea mica, dar nu chiar asa. Avea si cada, in lungime de 1 metru, cred. In camere, pe pereti erau birne de lemn cu spatii tencuite, iar dormitorul avea un perete de piatra. Arata foarte sic, mai ales ca se vedeau pe geam toate acoperisurile si ferestrele de la multe mansarde.

Dup-aia am plecat imediat sa vedem, ca doar nu venisem sa stam in casa! Ne-a dus Robert la Domul Invalizilor si apoi incet-incet, pina la Turnul Eiffel. Mie mi s-a parut ca am mers foarte mult, pentru ca eram obosita dupa atita drum cu masina. Lui Radu i-a placut la Turn, mai ales cind a auzit ca o sa ne si suim in el! A doua zi, am vrut sa mergem la Musee d’Orsay, dar era inchis, pentru ca era greva personalului. Acolo vroiam sa vedem tot felul de pictori impresionisti francezi si nu numai – Renoir, Manet, Monet, Toulouse Lautrec, Van Gogh samd. Asa ca ne-am dus la Luvru, fara sa intram inauntru, ca ar fi fost prea mult pentru Radu. Am intrat la Notre Dame, care e impresionanta – nu va mai descriu detaliile de arhitectura, rozetele si vitraliile, ca le stiti probabil, de la Teleenciclopedia. Ne-am plimbat pe chei, pe Ile de la Cite, am vazut si o piata cu flori, animale si pasari exotice. Case vechi, fatade monumentale, cafenele, scaune de lemn, mese mici, rotunde, anticarii de pe malul Senei, vitrine luxoase, trotoare, bulevarde imense.

Gluma cu Bucurestiul si Micul Paris e o exagerare gogonata. Poate asa, Athenee Palace, Calea Victoriei, sa aduca un pic. Calea Victoriei e cam cit o straduta laturalnica, nici nu poate fi vorba de un bulevard. Totul, totul e imens, frumos, straluceste. Casele sint blocuri vechi, cu ferestre inalte si balcoane inguste de fier forjat – se mai vad si prin Bucuresti din loc in loc, pe Carol. La ultimele etaje sint peste tot mansarde, cu flori colorate si acoperisuri gri, de tabla. Usile sint de lemn masiv, cu clante de alama lucrate. Multe magazine sint cu vitrine vechi, de lemn de stejar sau nuc, cu firme de sticla si cu geamuri curbate. Ca acum o suta de ani. Iar cafenelele sint intr-adevar emblema Parisului, n-am vazut nicaieri pina acum atitea locuri de luat masa. Poate la Amsterdam mai erau asa cafenele cu mese in strada, dar oricum, mult mai putine si nu au aerul ala romantic. Ne-am luat abonamente la metrou, pe toata saptamina.

Metroul impinzeste tot Parisul, e construit la 1900, si arata ca de-atunci. Robert m-a pus sa precizez ca metroul are roti de camion, puse pe dinafara, care rulau pe o sina diferita de cea pe care rulau rotile obisnuite, de cale ferata. La unele statii cu noduri de cite 3 sau 4 linii, se mergea si cite 2 km prin tunele, ca sa schimbi metroul. Luni de dimineata ne-am dus la Turnul Eiffel. Eu cu Radu ne-am suit pina la et. 2, Robert si-a luat bilet pina in virf. Lui Radu i-a placut foarte mult si l-a impresionat (el crede ca s-a suit si el pina in virf) si a zis ca Turnul e prietenul lui din Paris. Peste tot pe unde mergeam, il cauta si daca-l vedea, striga: “Uite, uite-l pe Turn!”. La coada la bilete ne-au cintat doi domni negriciosi la vioara si acordeon “Vreau sa-mi spui, frumoasa Zaraza”. In metrou l-am auzit pe unul cintind la nai melodii romanesti, nu stiu daca era roman sau doar copiase melodiile lui Gheorghe Zamfir, pentru care stiu ca a pierdut drepturile de autor.

Cea mai tare faza a fost seara, cind am ajuns acasa. Noi stateam de vorba, cind s-a auzit o voce de femeie din apartamentul vecin, de parca nici n-ar fi fost perete. Am stat sa ascultam, si am auzit o convorbire telefonica: “Alo, Nicu, ce faci? Iti curge nasul? Vai, ce rau imi pare… etc” – in cea mai pura si neaosa limba ciobaneasca mioritica. De unde se vede ca Micul Paris nu-i chiar asa de mare, si ca te intilnesti unde nici nu te-astepti cu confrati. Tot in ziua aia am mers si cu Batobusul la o plimbare pe Sena. Apoi ne-am dus la Panteon, pentru ca aveam reducere la intrare cu biletele de la Batobus. Cind am ajuns acolo, ne-a spus ca e gratis. Panteonul asta e echivalentul francez al Memorialului de la Washington, adica e o cladire uriasa unde sint ingropati toti oamenii de seama care au adus merite poporului francez: de la Voltaire, Moliere, Hugo, pina la liste cu mortii din razboaie si eroi necunoscuti. E o megalomanie, dar noi ne-am dus acolo si pentru ca aflasem ca se afla agatat de cupola centrala Pendulul lui Foucault. Am vizitat si locurile cu morti, pentru ca era interesant de citit ce scria la fiecare. N-am apucat sa vedem mare lucru, ca a tras Badidi de noi, el nefiind asa de impresionat de personalitatile din criptele alea. I-am dat dreptate, si am iesit, ca doar nu venisem sa vedem morminte.

Ne-am luat bilet in circuit cu un autobuz cu explicatii la casti. Erau trei rute, si biletele erau valabile si a doua zi, puteai sa te dai jos unde vrei, sa vizitezi, si sa te urci in alt autobuz. La astea chiar am avut reducere, ca am folosit niste cupoane de la abonamentele de metrou. Abia atunci am vazut cit de imens poate sa fie orasul, cit am putut sa mergem si sa ne minunam la fiecare pas. Nu mai stiu ordinea, dar va spun citeva din ce-am vazut: Place de la Concorde, cu acul de la templul din Luxor, si cu Ministerul Marinei si alte cladiri maiestuoase, Marele si Micul Palat (construite la expozitia mondiala din 1900), Academia, Sorbona, gradinile Tuileries, Opera (aici ne-am dat jos si am vizitat-o pe dinauntru, e intr-adevar minunata – pe Badidi l-am pacalit, i-am spus ca mergem sa cautam o fantoma care sta ascunsa la Opera). In sala de spectacol, cupola e pictata de Chagall, si se potriveste cam ca nuca in perete cu restul constructiilor, dar mie mi-a placut, e totusi ceva inedit, fata de atitia amorasi si muze dezbracate. Ne-au dus pe strada Regala, pe tot felul de bulevarde si Avenue cu magazine, lume buna, bogatie si peste tot, cafenele si flori. Mie asta mi-a placut cel mai mult, pentru ca nu ne-au trebuit atitea muzee. Strazile insesi sint ca niste muzee, totul e facut parca sa privesti si sa te minunezi. Un alt traseu ducea si la Montmartre, unde iar ne-am dat jos sa vedem Sacre Coeur. Biserica nu e cine stie ce. Cartierul e numai si numai cu cabarete, magazine Sex Shop si lucruri de genul asta. Acolo e si Moulin Rouge. Ce dracu le-or trebui de exemplu 6 magazine Sex Shop unul dupa altul? Obsedatii naibii. Casele in schimb sint mai murdare, nu spun nimic. Ba chiar cind urcam spre Sacre Coeur, am dat peste niste magazine turcesti si arabesti, cu tone de pinzeturi si stofe colorate tipator, care aduceau un pic cu atmosfera de tiganie de pe Lipscani. Poate acolo sa fie Micul Paris? Ne-au mai dus si la Gara de Nord, gramezi de biserici si locuri celebre. Acum, cite ceva despre oameni, ca stiu ca si asta vreti sa stiti.

Daca sint elegante femeile? Da, sint. Adica in proportie mult mai mare fata de Bucuresti, si de Munchen in orice caz. Daca sint frumoase? Nu, nu sint. Annie Girardot ar fi exemplarul tipic de femeie parizianca, cu nasul ca o birna si buzele subtiri. Multe sint slabe, n-am vazut procentul asta imens de femei obeze ca aici, in Germania. Pustoaicele sint tot cu blugi si cu burta goala, dar fiind slabe, le sta mai bine decit nemtoaicelor. O inscriptie scrisa in germana pe balustrada de la Turnul Eiffel, suna cam asa: orasul asta nenorocit, unde gagicile sint isterice de anorexie. Probabil ca o fi fost vreun cunoscator, daca i-a venit sa scrie asa. Barbatii sint genul lui Jean Reno (frantuzul din Godzilla, pentru cine nu stie), tot cu nas ascutit si buze subtiri, asta in cazul cind nu seamana cu Pierre Richard sau cu Jean Gabin, mosii. Adica sint misto, luati in mare. Mi-au placut ca se uita in ochii tai pe strada si in metrou, nu sint ca nemtii, fatarnici. Totusi, cind ii stiu pedofili nenorociti parca nu-mi mai plac atita. Robert zice ca nu, ca nu frantujii, ci belgii sint pedofili, dar da-i naibii ca si astia vin in Romania sa cumpere copii de pe strazi.

Acum, despre Disneyland: miercuri a fost ziua cea mare, si Badidi s-a sculat de la 6 dimineata, a tras de noi sa mergem o data. Pina ne-am urnit noi, s-a facut 10. La intrare, am avut primul soc: biletele ne-au costat suma modica de numai una suta si sapte euro, pentru toti trei. Baetul avea strins in pusculita o suta de euro, dar aia am zis ca sa-si ia ce vrea el, ca intrarea si haleala le platim noi. Cind am vazut cit a fost intrarea, am cam inceput sa ne zgircim, si sa-i sugeram jucarii mai ieftine. Altfel, si-ar fi dat toti banii din primele 5 minute si tot noi ramineam sa-i cumparam si restul de pohte. Domne, dar merita. Pentru cei care cunosc, Legolandul e un fel de Piata Iancului pe linga Place de la Concorde (n-am gasit alta comparatie). Cind am ajuns noi, ne-am invirtit si pina sa ne dezmeticim dupa suma lasata la intrare, am ajuns in fata la castelul din povesti, unde era coada la Mickey Mouse (n-am stat) si restul de personaje erau ingropate intr-o multime de copii care le cereau autografe. Badidi s-a dus si el si l-a impuns cu degetul pe Gepetto, sa vada daca-i adevarat, si a alergat dupa Pinocchio, Goofy, Shere Khan si Balloo. Dar, toti se grabeau si faceau semne ca pleaca. Dup-aia am citit in prospect, ca aveau program de lucru cu publicul numai pina la ora 12. Asa ca, ce era mai interesant, pierdusem. Dar oricum, a fost prea mult chiar si pentru Baet, care s-a pierdut cu totul, de emotie. Nu va mai povestesc in ce ne-am dat, ce-am vazut, ca n-are rost. Adevarul e ca e ceva fantastic, ca esti ca in povesti acolo. E corabia lui Captain Hook (Captaine Crochet, pe franceza), copacul lui Peter Pan, insula din Tom Sawyer, ne-am dat si cu vaporasul, aventurile lui Pinocchio, Castelul din Aladin, Castelul si un labirint meserias din Alice in Tara Minunilor, submarinul capitanului Nemo… am zis ca nu va povestesc nimic, dar uite cum incep! Domne, si materialele! Am pipait si noi din ce dracu erau facute toate chestiile alea, dintr-un plastic extrem de rezistent, care nu se sparge, nu se decoloreaza la ploaie si soare, rezista la milioanele de copii dezlantuiti care le calaresc zilnic. Si toate imita atit de bine piatra, lemnul, metalul, ca trebuia sa le pipaim bine ca sa ne dam seama.

Pe la 4 dupa-masa, eram deja rupti de oboseala, s-a anuntat parada personajelor. Ne-am dus si am ocupat loc in fata. Parada s-a dovedit a fi de fapt a printeselor, dar oricum, lui Badidi i-a placut la nebunie. Noi stateam mai in spate, asezati pe jos (nu ne interesau in mod deosebit). Dar el ii vedea cum apar, si ne intreba dac-am vazut si noi, si daca balaurul ala e-adevarat, sau nu. Raspunsul era evident ca da, chiar daca noi nu stiam inca despre ce-i vorba. A fost fascinant. Am zis ca ai dracu americani, cu industria lor de ametit copiii! La magazine, era ca in filmele de desene animate. Totusi, n-am gasit filmele Disney clasice, si i-am luat numai Peter Pan, versiunea veche. N-am mai fost si la studiourile de filme, unde era alt mega-super-giga parc. Acolo ar fi fost iarasi interesant, ca ne arata cum se faceau desenele animate si i-ar fi palcut la nebunie Baetului, plus ca ne aratau tot felul de efecte speciale si nu mai stiu ce. O sa mai mergem peste citiva ani, cind o sa mai creasca. Ne-am intors intr-un metrou aglomerat, cu Baetul dormind pe bancuta si noi cu plasele si balonul imens cu Mickey, umplut cu heliu, cu care incurcam pe toata lumea. Si cu care incurcam de fapt pe toata lumea de la inceputul inceputului, fiind cumparat in primele cinci minute dupa intrare!! – asta e nota lui Robert, care l-a carat pina s-a enervat, si l-am carat eu. In nici un caz Radu, desi al lui era.

Joi si vineri ne-am mai plimbat iarasi prin Paris. Am fost in Cartierul Latin, unde e teatrul Huchette, unde se joaca de 49 de ani Cintareata cheala si Lectia lui Eugen Ionescu. Am mai fost si la ruinele vechii cetati romane din fata de la Notre Dame unde erau originile Parisului. Pe bilet scria ca e expozitie temporara, nu stiu unde se muta dup-aia, isi string zidurile de piatra si le expun in alta parte? Am intrat si la Muzeul Orsay, care e meserias. Am fost si la Centrul Pompidou, la atelierul lui Brancusi. Foarte misto toti cocosii, domnisoarele Pogany si pasarile maiestre. Totusi, din ce scria pe pereti, nu rezulta asa clar ca Brancusi e parintele sculpturii moderne. Ne-am dus si in Tour de Montparnasse, un zgiriie nori in care se urca cu liftul pina la etajul 56 (in mai putin de un minut). Mi-am adus aminte ca la noi, se urca pina la etajul 16 in Baba Novac intr-un minut. La etajul 59 era terasa. In alta zi am fost pe Champs Elysee, de la Place de la Concorde pina la Arcul de Triumf. In prima jumatate, era o expozitie a SNCF pe ambele trotoare, cu trenuri si locomotive din cele mai vechi timpuri pina la noul Eurostar, care zice ca va fi lansat in toamna asta. Pe baieti i-a interesat, dar mie nu mi-a placut, ca vuiau difuzoarele cu zgomote de mersuri de tren si scrisnete de frine, de ziceai ca te afli in gara Chitila. Mai incolo s-a terminat expozitia, si s-a mai linistit. In fata unui restaurant ultra-luxos, stateau doamnele cu multe fuste colorate, la cersit. Am zis: vezi, domne, unde lucreaza tiganca romana? Pe Champs Elysees, nu asa oriunde. Arcul de Triumf nu e frumos, e prea mare si parca are basoreliefuri facute de comunisti. Arcul din Bucuresti, cu stemele regale, e mai elegant. Ei, avem si noi ceva mai frumos ca Parisul! Am fost si la Domul Invalizilor, unde troneaza in mijloc mormintul lui insusi Napoleon. Eu eram racita (ca de obicei) si acum eram in faza de raguseala ingrozitoare. Radu ma tot compatimea ca ce bolnava sint. Apoi, m-a intrebat ce-i aia Invalizi, si i-am explicat ca in locul cu pricina era si un spital, si ca acolo veneau oamenii bolnavi sa se reculeaga. El mi-a zis sa ma duc si eu, daca tot sint asa bolnava (sau invalida). Tot acolo era amenajat si un muzeu militar, pe care a trebuit sa-l vizitam, desi Robert s-a enervat ca nu putem sa aratam si noi mai multa bunavointa. In alta zi am fost in Jardin de Luxembourg, parc foarte misto. Si fiindca tot veni vorba de parcuri, intr-o dimineata am zis sa mergem pe Champ de Mars, unde era un loc de joaca pentru copii, in fata Turnului Eiffel. Radu isi facea probleme, ca in ce limba o sa se inteleaga el cu copiii de-acolo? Dar era plin de straini, pentru ca toti turistii veneau acolo sa li se joace odraslele. Leaganele erau cam murdare, pline de inscriptii cu grafitti. Un american, mindru de fiul sau, s-a gasit ca papagalul sa-si pozeze copilul, tocmai cind se dadea pe un topogan pe care scria mare: “Suck my dick”. Radu s-a jucat frumos, fara sa fraternizeze cu populatia locala. El isi facea un castel de nisip, fara sa deranjeze pe nimeni, si l-a atacat un copil franc, cu un palos in mina. Radu, cu singele lui amestecat, de razes si de hun de-al lui Attila, si-a aparat castelul cu strasnicie. Pina la urma s-a incins o bataie cu nisip, dar francul era inarmat si cu palosul (nu stiu cit la suta era de jucarie). Mama atacatorului era mai incolo, isi incalzea muschii, facind genoflexiuni si spagaturi, asa ca am zis ca e mai bine sa strig retragerea, ca cine stie ce rupatoare de lanturi o fi si aia, si noi eram clar in inferioritate. Si nu de alta, dar dup-aia iar iese copilul meu de salbatic si prost crescut, ca asa i se intimpla lui de obicei.

Alta faza ar fi cu brinza lui Robert. Si-a cumparat de la Supermarket niste pachete cu brinza imputita, pe care le-a pus in frigider sa le ia cu el acasa. Numai ca brinza putea asa de tare, ca nu mai stiam unde s-o punem. Eu am facut bagajele de vineri seara, ca simbata urma sa plecam tot la 8 dimineata, spre casa. Am pus brinza in valiza cu bucataria, care statea in camera la Robert si Baet (ei doi dorm impreuna, fiind cei care sforaie). Tot acolo pusesem si o punga cu toti pantofii, care unii dintre ei se cam imputisera de atita umblat. Simbata de dimineata, Robert s-a trezit ametit, de atitea arome tari. A cautat el si a pus brinza intr-o alta punga. Am plecat, si tot nu stiam ce pute. Am zis si ca din punga cu rufe murdare vine asa un dampf mai ciudat, dar n-am avut ce face. Cind am ajuns acasa si am desfacut valiza cu bucataria, era sa cadem pe spate. Brinza lui Robert nu numai ca era imputita bine de tot, dar se si topise de la caldura si era un miros inimaginabil. Eu am zis ca nu pun asa ceva in frigider, si a fost nevoit sa mearga cu ea in beci. Cred ca trebuie inchisa intr-un buncar cu pereti grosi. Va dati seama cu ce putoare am venit noi din Franta? Nu stiam de ce era asa gol in urma noastra pe autostrada, toata lumea mergea pe dreapta ori pe stinga. Cam astea ar fi, pe scurt (desi stau de 3 ore si scriu incontinuu). Concluzii nu mai am putere sa scriu acuma, comentariile filosofice si comparatiile vin dup-aia. Si pozele la fel.

Ce au ei si n-avem noi? De ce ne enerveaza si sint cu nasul pe sus? Daca e murdar pe strazi? Da, e murdar (nu ca-n Bucuresti), mai si pute-a gunoi din unele ganguri, dar e Paris! De ce sint asa elegante femeile? Pai cind ies dintr-un bloc d-ala cu scari de marmura si merg numai pe strazi cu palate si statui, cum sa se imbrace si ele, saracele? Cu ce nimeresc din dulap. Am vazut un bloc meserias, o cladire noua, cu balcoane de sticla si geamuri imense, si terasa cu plante exotice la ultimul etaj… si eu ziceam ca ce misto, ce mi-ar placea sa stau acolo… Dar Robert a zis ca nu e practic, ca mai iese omul in chiloti pe balcon, si-atunci ce face, fara parapet de beton si balcon inchis? Hai, ca nu mai pot, ma ustura ochii de atita povestit.

Leave a Reply