Genova 2004

genova 2004Salut la toata lumea, sau “Ciao a tutti”, daca e sa ne luam dupa vorba locala. Stati sa va povestesc, dragii Mosului, minunata noastra calatorie pe meleaguri mediteraneene (ligurice, mai bine zis). Asta cu dragii Mosului e de la Radu, pentru ca el zice ca noi sintem Baba Radul respectiv Mosu Irina.

Asa… s-o luam cu inceputul. Am plecat noi luni de dimineata, cu rucsaci in spate, cu canadiene de toamna si tot echipamentul. Am mers pin-la Ostbahnhof, de-acolo am luat S-bahnul pin-la areoport. N-am mai taxat, desi imi cumparasem bilet, dar m-am scirbit sa dau atitia bani pe fundul astora de la MVV (adica ITB-ul lor). Am pastrat biletul si l-am taxat la intoarcere, ca tot era cumparat si n-aveam ce face. Am ajuns noi la areoport (asta e tot vorba de-a lui Radu, de-aia zic si eu asa), si acolo au construit un nou terminal, imens, asa ca am avut ceva de mers. M-am indreptat spre casa de bilete, si m-am dus si eu unde nu era nimeni, evident. Dar, ala de la ghiseu se uita asa la mine, putin chioris, si-mi zice: presupun ca vreti la economy class, nu? Mergeti pe partea ailalta, aici e numa pentru Bussiness. Ei, poftim! Adica eu, cu canadiana de terorist palestinian, cu rucsacul si cu copilul de mina, nu aratam de Bussiness class, ai? Na bine, am mers unde ne-a indicat domnul acela, si era un labirint d-ala de corzi intinse, cica sa se stea la coada in mod civilizat. Numai ca toata lumea o lua pe la locul indicat, unde scria frumos “Intrare”, si dup-aia se blocau, ca labirintul nu era bine conceput, si atunci toti trebuiau sa treaca pe sub corzi si sa-si traga bagajele dupa ei. Eu l-am trecut pe Radu pe sub corzi, si l-am pus sa pastreze loc la rind (ca la coada la cascaval), iar eu m-am intors pe drumul pe care-am venit, ca aveam ditamai rucsacul in spate si mi-era sa nu cad pe-acolo, nu puteam sa ma aplec in halul ala sa trec pe sub corzi. Dar Radul, in felul lui simplu si mestesugit, s-a apucat sa traga putin de corzile alea, si s-a desfacut una, tocmai acolo unde era intrarea, asa ca toata lumea a rasuflat usurata, multumindu-i Baetului pentru ideea sa geniala. Ne-a dat locuri complet separate, ca nu mai avea unul linga altul. Cind am dat sa intram pe poarta noastra, era inchis la Economy, si ne-a chemat o domnisoara ca cica sa intram pe la Bussiness class. Eu am spus, timida, ca stiti… noi… sintem la economy, ca sa nu se mai repete figura de la ghiseu. Dar a zis ca lasa, nu-i nici o problema, sa venim pe-acolo. Asa ca am intrat (trebuia sa-i dau peste nas aluia de la bilete). Cind am ajuns la terminalul nostru, acolo ce sa vezi? Media de virsta a pasagerilor era in jur de 85 de ani. Doamne aranjate foarte sic, cu camasi de matase, margele de perle la git si cercei de aur, domni la cravata si sacouri de tweed (desi unii erau in carucioare, sau aveau un usor tremur de parkinson). Totusi, cu totii mergeau in excursie, sa traiasca viata la maximum.

In avion, s-a oferit o doamna sa schimbe locul cu mine, ca ne-a vazut cum ne tinem de mina si incurcam circulatia pe coridor. Cind am ajuns la Genova, acolo ploua cu galeata. Areoportul e ceva asa, o combinatie intre Baneasa si Otopeni inainte de a fi renovat, adica unul de provincie (eu, venita de la maretia aia din Munchen, strimbam din nas!!!). Ne-am indreptat catre autobuz, pe care l-am gasit imediat, dar nu stiam de unde se iau bilete. L-am intrebat pe un domn amabil daca dinsul e soferul cumva, si daca stie de unde se cumpara bilete, la care domnul mi-a precizat ca el are sofer personal, dar daca vreau, poate sa fure autobuzul si sa fie soferul meu, ma duce unde vreau. Ce tara, ce oameni, ce gentlemani! Ne-am urcat pina la urma, am cumparat bilete de la insusi soferul (care era un altul, bineinteles), ne-a costat 3 euro si ne-a dus pina-n fata la Gara Principe (un fel de Basarab), de unde am cautat hotelul, ca era aproape, dupa indicatiile primite prin e-mail.

Am gasit pina la urma strada, am gasit si hotelul. Care (hotel) era intr-un bloc, de pe la 1800 si ceva. Camere inalte, scari de marmura, fier forjat, tot tacimul (cam ca la Cristi si Anto, ar putea face si ei asa un hotel la Mantuleasa, in loc s-o vinda). Apartamentul era pe doua nivele, sus n-am fost sa vad, ca locuiau proprietarii. Era ca un labirint, cu j’de mii de curti interioare, se mergea pe holuri si culoare care se uneau pina la urma intr-un hol care dadea la bucatarie, bai si scarile care duceau sus. Foarte misto amenajat, cu chestii vechi, tapiserii pe pereti, cufere si dulapuri vechi si scirtiitoare, veioze peste tot, betigase de-alea orientale care miroseau, era asa o atmosfera parfumata si misterioasa, tare cool. Plus o muzica de jazz in surdina, dintr-o sufragerie luminata numai de un foc dintr-un camin.

Ne-a dat camera noastra, ne-a primit o pustoaica, Gemma, sora proprietarei, care se afla in vacanta la munte. In camera noastra, erau doua paturi separate (ca asa cerusem eu), plus un pat imens dublu, cu dantele si matasuri, la care eu am intrebat curioasa, sper ca nu mai doarme nimeni aici, adica nu impartim camera cu altcineva. Mi-a spus ca nu, nici vorba. Dup-aia, am iesit afara, ca ce dracu era sa facem in camera. Ne-am echipat cit am putut, Radu avea prelata de ploaie la el, dar n-avea si cizmele de cauciuc, ca nu le-am mai carat si p-alea. Am mers prin oras, asa pe ploaie, ne-am dus sa inspectam locurile, sa vedem obiectivele turistice. Cind am ajuns inapoi, uzi pina la piele, am intrebat-o pe pustoaica daca n-are cum sa ne usuce undeva adidasii si blugii, ca nu mergea nici un calorifer. A zis ca nu stie, asa ca m-am apucat si am uscat adidasii lui Radu cu foenul, solutie tehnica foarte inginereasca, inventata pe loc. A doua zi, s-a oprit ploaia si ne-am dus direct la acvariu, ca asta era de fapt scopul calatoriei noastre.

Domne, intr-adevar impresionant cu totul si cu totul. Tancurile cu pesti erau pe doua nivele, adica se vedeau si de la parter, si te urcai pe scari si le vedeai si de sus. La rechini am stat o ora jos si inca o ora sus. Speram sa vedem cum le da de mincare, dar nu s-a nimerit. Sus, treceau chiar prin fata noastra, lipiti de geam, si se uitau la noi gata-gata sa ne inghita. Radul era in extaz, vroia sa-i atinga, dar cind trecea rechinul taur, cu dintii aia neregulati, cu gura putin intredeschisa, se dadea si el inapoi. La baracuda, care statea intinsa pe jos, in nisip, s-a lungit si Radu linga ea, sa vada cit e de lunga, si era cit el de lunga. A ris de mine, ca am confundat murena cu baracuda, ca habar n-am. Alt punct de atractie, a fost un colt cu pestii din Finding Nemo, si cu poze din film si cu pestii vii acolo in acvariu, ce sa va mai povestesc… Si dup-aia, bineinteles, la magazinul de la iesire, de unde ne-am cumparat set de rechini si moluste (de plastic), creioane (si de dat cadouri pe la gagici) si plastic de pus pe masa la micul dejun. Dup-aia, am fost la Citta dei Bambini, care e un fel de Deutsches Museum, cu chestii cu care se pot juca copiii pina nu mai pot. Eu am stat pe banci, ce era sa fac. Am mers cu el mai intii, sa-i arat cum functioneaza si ce se face pe la diverse pompe, era si un studio de televiziune, unde puteai sa prelucrezi dup-aia imaginile – acolo nu prea m-am priceput sa-i dau explicatii. A dat si cu capul intr-un geam, ca era o vitrina cu oglinda d-aia in care te vedeai deformat, si el era cam ametit si n-a vazut ca e si geam. Cel mai mult a stat la un santier cu caramizi de buret, care se puteau incarca in roabe, vagoneti, transportoare pe banda, macarale, ma rog, tot felul de posibilitati. Dar, saracul, am vazut eu ca sufera ca nu se putea juca cu copiii, pentru ca ei ii vorbeau in italiana, si el era ca un handicapat, le arata cu degetul ce trebuie sa faca si ce scrie pe diverse afise, dar aia nu stiau sa citeasca, si atunci interveneau parintii, ca nu intelegeau copiii ce-i cu asta asa ciudat de nu vorbeste. Dup-aia, ne-am dus acasa sa ne mai odihnim si seara am iesit iarasi la plimbare, pe strazi si stradute in panta, palate si magazine luminate, totul plin de viata si aglomeratie si masini cu gaze de esapament (m-am saturat de aerul curat de-aici din Munchen, sa mai simtim domne un pic de poluare).

Viata, domne, viata, nu chestii supte din deget! Circiumile recomandate de proprietara se deschideau abia la ora 8, cind noi eram deja in pat, asa ca n-am apucat sa gustam. Ne-am dus in schimb la o pizzerie unde Radu a comandat o pizza intreaga, spunind ca moare de foame. Am asistat cum a facut-o (n-a aruncat aluatul in aer, l-a bagat la o masina de presat, din pacate). Dar, cind i-a adus-o, a luat 3 inghitituri si a zis ca el vrea la wc si ca nu mai poate minca. Am mers si la weceu, care era d-ala turcesc, l-am tinut eu sa stea ciuci dar n-a facut nimic, si pina la urma am mincat eu cit am putut din pizza lui, dar tot am last acolo o multime, ne-am facut de rusine, am zis ca nu mai calcam pe-acolo ca ne injura ospatarul. Am venit la culcare (la dormire, cum se spune pe italiana) si Radul mi-a sforait suav, de nu mai stiam pe ce parte sa-l intorc.

A doua zi de dimineata, am stat de vorba la micul dejun cu o pereche de frantuji, mi-am exersat cunostintele si am vazut ca pot purta o conversatie simpla, despre chestii generale. Ea era din Parigi, de fapt mutra tipica de parizianca, genul Annie Girardot pe la 50 de ani, cu o voce gijiita si un ris tabagic, de se speria Radu cind o auzea rizind. S-a prezentat ca numindu-se Catarina, asa ca nu stiu ce natie era de fapt. Umbla cu unul dupa ea (mai tinar, asa mi s-a parut), care era din Cinque Terre si avea (ea, sau el, asta n-am prea inteles) o vila acolo unde se duceau sa studieze. Au inchiriat apartamentul matrimonial, asa schimburi intense inter-culturale aveau de studiat, si iata prietenia de veacuri franco-italiana. Noi ne-am dus la gara, la recomandarea Michelei (gazda) si ne-am luat bilet dus-intors pentru Camogli, un sat de pescari pe malul marii, la citiva kilometri de Genova. Am zis ca ma descurc eu sa gasesc de la ce linie sa iau trenul, dar n-a fost chiar asa.

M-am dus la primul tren pe care am vazut scris Camogli, si da-i si stai si asteapta acolo pina mi-a iesit pe nas. Cind colo, nici vorba de trenul cu pricina, la ora anuntata. Eram deja nervoasa, si vad o tiganca cu un puradel care ma intreaba ceva pe italiana. M-am gindit sa-i raspund pe romana, dar am lasat-o in pace. Pina la urma, a lamurit-o un domn amabil de unde si ce tren trebuia sa ia. Atunci, l-am intrebat si eu pe domnul amabil, daca tot era ca un fel de ghiseu de informatii volant. Mi-a explicat ca trenul cu pricina nu circula decit pina la data de… si ca acuma nu mai circula, dar pentru Camogli trebuie sa ma duc la subsol, sa iau un tren de-acolo, catre directia cutare. I-am multumit frumos, ne-am dus deci la subsol, urmind sa asteptam si-acolo vreo juma de ora. Dup-aia, a venit si dinsul dupa noi, explicindu-ne ca putem sa luam trenul urmator pina la statia Genova Nervi, ca acolo e iar faleza frumoasa si parc – gradina botanica de vizitat, dupa care putem sa asteptam trenul de Camogli. I-am zis ca nu multumesc, eram deja un pachet de nervi, ca sa mai am rabdare sa mai vizitez si localitatea Genova Nervi. Ma rog, asta nu m-am priceput sa-i explic eu pe italiana. Tot stind si asteptind acolo, se anunta la un moment dat ceva la megafon, si am inteles eu, ca trenul nostru nu mai trage la linia 2 de la subsol, ci la linia 14 de la suprafata. Asa ca ne-am mutat la linia 14, hotarita fiind sa renunt, daca se dovedea ca nu-i nici acolo. Dar a fost bine pina la urma, a venit trenul, ne-am urcat si incet-incet (era un personal, mergea cu viteza melcului) am ajuns si la Camogli. Unde erau peste 30 de grade, nu mai stiam cum sa ne dezbracam. Pe faleza erau pietre, dar statea lumea la plaja, cred ca se putea face si baie, dar noua ne-a fost frica de rechini, nu de alta…

Foarte misto aici in satucul asta, a meritat pina la urma efortul cu chefere-ul italian si aventurile din gara. Am mincat la un restaurant pe faleza, si Radu nu si nu, ca el vrea musai sa manince spaghete cu fructe de mare. Bine domne, hai sa comandam ce vrea Signor Radul, daca-i musai. I-am cerut aluia o portie de copil, adica sa aiba grija. Si i-a adus o farfurie plina ochi, care dadea si pe dinafara, cu spaghete si scoici d-alea negre, imense, ca la Marea Neagra, plus citiva raci si crabi si alte crustacee care nu prea stiam noi cum se maninca. I-am ales eu carnea din scoici, iar racii i-a mincat cu mina pina la urma, adica s-a dus orice urma de politete si maniere elegante la masa. Cum dracu sa alegi carnea de-acolo, fara sa te stropesti cu sosul de rosii? Dar Radu s-a dovedit maret, a facut fata cu brio la toate incercarile, si a mincat tot-tot (ca sa-si rasumpere pacatele de la pizzerie, probabil). Ne-am mai plimbat pe-acolo, ca sa profitam de soarele si aerul de mare incredibil, apoi ne-am retras iara catre gara, sa luam trenul inapoi. Care venea de nu stiu unde dracu, si a avut o intirziere de numai 25 de minute. Cind a venit nasa sa ne controleze la bilete, eu i le-am aratat pe amindoua. Atunci, a inceput sa-mi explice ceva pe italiana, ca cica trebuiau taxate la intrarea pe peron, ca sint pasibila de o pedeapsa cu amenda ceva cu 25 de euro. Eu m-am facut ca nu inteleg nimic, i-am zis ca nu vorbesc italiana, si atunci m-a intrebat daca stiu engleza, i-am zis ca da, e perfect, dar tipa nu stia sa-mi explice pe engleza, si atunci a scos un regulament care era scris si in engleza, in care am citit negru pe alb ca trebuia sa platesc amenda aia de 25 de euro (de caciula presupun, ceea ce chiar m-a scandalizat). Am zis iara ca nu inteleg pentru ce, ca doar e trecuta ora pe bilet, cind mi-a vindut ala de la ghiseu, si se vedea ca nu sint de anul trecut sau mai stiu eu ce. Dar tipa nu intelegea o boaba de engleza, si-mi tot repeta pe italiana, spunindu-mi sa ma uit in ochii ei, ca sa inteleg mai bine. Eu intelesesem perfect, dar ma faceam ca nu pricep, si in plus ma abtineam sa nu explodez, pentru ca mi se parea ridicol. In fine, pina la urma mi-a taxat biletele si mi-a trecut ea cu pixul acolo ora, si a plecat, ceea ce am dedus ca gata, ma iertase. Cind i-am povestit gazdei acasa ce mi s-a intimplat, a zis ca da, asa e, a uitat sa-mi spuna sa taxez la intrare, dar e stupid si pentru ei, si ei uita de multe ori sa taxeze, asa ca se inteleg cu nasul in tren.

Domne, tipic italian, ba chiar un pic balcanic, daca stau bine sa ma gindesc. In orice caz, departe de spiritul nemtesc. Dupa asemenea emotii si nervi, am zis ca ne-ar prinde bine un pic de relache in camera, apoi iara o plimbare pe malul marii – in Genova, de data asta. Tot umblind asa prin magazine, mi-am cumparat cizme de piele, in valoare de una suta euro. Sint negre, cu marginile intoarse sus, cu catarame, arata exact ca niste cizme de pirati (sau de muschetari) – astea sint explicatii pentru cei interesati, pentru ca va stiu curiosi, ca adultii din Micul Print care pun intrebari. Radu mi-a dat explicatii tehnice de specialitate, ca nu sint nicidecum de pirati, acelea fiind cu totul altfel, adica din piele bej (de om), fara fermoare si accesorii de-astea ultra-moderne. Si, la intrebarea mea (si eu tot adult fiind, ce sa fac) ca atunci cum se scoteau cizmele alea, daca n-aveau fermoar, mi s-a raspuns prompt ca nu se scoteau de nici un fel, piratii purtindu-le pina la epuizare totala, si ca n-aveau nevoie sa si le scoata, pentru ca nici nu se spalau pe picioare. Domne, nimic de zis, omul e bine informat.

A doua zi, ne-am dus sa vizitam galionul lui Neptun, acostat in port, adica o nava de pirati adevarati, construita special pentru turnarea filmului “Piratii” al lui Roman Polanski. Acolo erau tunuri si am vazut la camera de tortura un aparat d-ala ca o cusca, in care ii inchideau pe altii si smulgeau informatii despre ascunzisul comorilor. Si, am mai vazut intr-o celula un mort – schelet A-DE-VA-RAT, prins in lanturi si lasat sa putrezeasca acolo (la remarcile mele, ca totusi uite cum sint oasele, prinse cu sirma, mi s-a replicat sa tac din gura, ca habar n-am ce-i aia si ca ala zace acolo de sute de ani si eu n-am nici un pic de respect). Asa ca m-am lasat pagubasa, daca era musai.

Apoi, am pornit-o asa pe strazi, am mers si-am mers zi de vara pina-n seara, am vazut iarasi palate si biserici si domuri si magazine ultra-luxoase. Am vrut sa mergem si la casa lui Cristofor Columb, dar cind l-am intrebat pe Radu, a raspuns ca “Nu, multumesc”. De fapt, nici n-am gasit-o, si nici n-am cautat-o prea intens, ca nu ne omorim sa vedem niste mobile vechi si cine stie ce manuscrise. Radu s-a oprit la niste tarabe cu cd-uri si dvd-uri, ca stai putin, sa-si cumpere si el vreun film. Ca ce, adica numai eu sa-mi cumpar cizme, si el nimic? Eu iar am incercat timid, ca stai sa vezi, ca astea nu sint pe germana, sint in italiana si cel mult in engleza, dar raspunsul a fost da, si? Oricum ii trebuie, fiindca vrea sa se apuce de invatat si engleza, si italiana. A vazut el ca nu se mai poate, pentru ca eu ma conversam acolo pe toate limbile si el se simtea prost, neputind sa comunice nimic cu lumea. Drept urmare, am cumparat “Il Re Leone” (adica Lion King pe limba celtica, pentru cei neavizati). Partea a 3-a, nu cel clasic. Acasa, s-a uitat pe engleza, nu stiu ce-o fi inteles, dar oricum e bine.

Si vineri era vremea de plecat. Am facut noi bagajele, cizmele n-au incaput in rucsac bineinteles, asa ca le-am luat in cutia lor originala, mai punind si citeva obiecte pe-acolo (adica am pus lenjeria si ciorapii – nefolositi – in cizme). Ne-am dus iara sa mincam un gelato, am ascultat niste lautari romani care cintau muzici de nunta si botezuri la un colt de strada, si ne-am grabit, ca urma sa luam autobuzul inapoi spre aeroport. Am ajuns la timp, ba chiar putin inainte de ora inscrisa pe bilet, pentru imbarcare. Cind colo, ce sa vezi? Tipa de la bilete imi spune ca-i pare nespus de rau, dar toate locurile sint date si nu se mai gaseste nici un fel de loc la avionul asta, si ca sa ma duc la alt ghiseu, sa schimb rezervarea, pentru un avion care pleca la 5 dupa-masa. Am facut asa cum mi-a zis, si uite-asa am stat noi 5 ore in aeroport, jucindu-ne popa-prostul si cu animalele cumparate de la acvariu. La avionul asta, ne-a dat locuri la Bussiness Class, asa ca am primit o prajitura in plus (bonus, ca am stat cuminti). La check-in, se facea control adevarat, erau niste body-guarzi d-astia foarte agitati, care desfaceau bagajele, le treceau de cite doua si trei ori, ca sa vada bine de tot ce-i inauntru, ba pe unii ii mai puneau sa vina si la separeu, sa vada ce au prin masele, presupun. Radu s-a apucat sa ia plasa cu cizmele, dupa ce trecuse de control, si sa mi-o aduca inapoi, trecind cu ea prin poarta aia, ceea ce a facut sa sune soneria, iar tipul de la control alerga dupa el sa-i ia plasa, el nu vroia s-o dea, ca ce-i aia sa ne ia ala cizmele (si dvd-ul lui se gasea tot acolo, presupun ca de-aia i-era lui, nu de cizmele mele). Mie mi-era frica sa nu se apuce ala sa-mi desfaca cizmele, sa-mi scoata sutienele si lenjeria dinauntrul, asta ne mai lipsea. In fine, am trecut si de control, apoi ne-am pus iara sa jucam popa-prostul cind a trebuit sa ne imbarcam in avion si am ajuns pe seara, obositi, era un frig ingrozitor la Munchen (azi ninge).

Astea sint povestirile noastre, ne-am distrat, am vazut locuri frumoase, ne-am si odihnit – a fost foarte bine si mai megem si alta data. Nu tot la Genova, mai vedem noi. Hai, ca am zis sa ma duc sa duc pozele la developat, si poze m-am facut.

P.S: Radu si-a scos ieri dintele din fata, ala care se misca de mult. Cind ma apropiam de el, cu atza, fara sa-l ating macar, incepea sa urle si ii sareau lacrimi amare din ochi, iar cind i l-am scos (l-am tras cu mina pina la urma, a iesit imediat), nici n-a stiut ca trebuie sa plinga, el urla numai la gindul ca o sa-l doara.

Leave a Reply