Sudul Frantei 2004

sete 2005Sal’tare, na ca acu am ceva timp de scris impresii de calatorie pe meleaguri provensale. N-am vazut nici un cimp cu levantica, ceea ce m-a dezamagit total, dar in schimb au compensat peisajele minunate si platanii si muntii stincosi si castelele si tot restul, care Radu zicea intr-una sa nu ma mai auda cu “peisaje frumoase”, ca el vrea numai la McDonalds, la Carrefour si la locuri din astea cu aere conditionate si cit mai multe spoturi luminoase.

Dar s-o luam cu inceputul, ca sa fie totul ordonat. Am plecat simbata, 16 iulie, de dimineata – am reusit sa pornim la 7.30, lucru de o mare valoare, care trebuie consemnat la arhive. La ora 10 am intrat in Elvetia, dupa ce am trecut un pic si prin Austria, numai atit cit sa cumparam Vignetta de autostrada. Ne-au placut tunelurile astora – adevarate opere de arta (mai lipseau picturile murale). Dup-aia am vazut, ca fata de alea din Franta erau niste tuneluri ordinare. In Elvetia, erau indicatoare peste tot, care ne aratau directiile catre principalele orase. Pe acelasi indicator erau trecute de exemplu: Baden, Basel, Bern, Zurich, Genf, ba chiar si Versoix – toate in aceeasi directie. De fapt, acolo e o mare aglomeratie urbana peste tot si e normal sa fie oriunde te uiti numai orase celebre si nume cunoscute. Peisajele? Mdea, sint intr-adevar d-alea elvetiene, de reclame pentru oficiile de turism (las, ca si-n Romania se mai vad d-astea, dar le remarci imediat, ca sint mai rare, pe cind acolo sint PESTE TOT). Acolo, am remarcat in schimb un orasel imputit. Da, exista asa ceva si in Elvetia. Arata cam ca Mediasul, sau ca un oras de provincie din Romania cu fabrici si uzine, cu gara veche… ei, sa nu exageram, am zis noi ca arata ca-n Medias, dar era ceva distanta.

Robert nu luase nici o harta la noi, a zis ca doar il avem pe dl. Becker (asta-i navigatorul, pentru cine nu cunoaste), ce ne mai trebuie harta?! Nu mai pun pe hirtie aici consideratiile la adresa acestei fapte memorabile, ca se deduc din context. Am trecut pe linga lacul Leman (sau Geneva?). Am vazut si fabrica “Cartier” – unde se fac parfumuri si ceasuri si bijuterii si dracu mai stie. I-am injurat putin pe helveticii astia cu autostrazile lor, unde ar trebui sa scrie “Aici sint banii dvs” – pentru ca-s facute din banii lui Saddam, Bush, Ceausescu si altii ca ei, precum si din turism, asa ca exclusiv din bani varsati de buna-voie de cetateni straini pe asfaltul acestei tari. Am prins si aglomeratie pe autostrada, si Radu intreba din 5 in 5 minute daca sintem in Franta. Asta nu pentru ca ardea el de nerabdare sa intre pe teritoriu galic, ci pentru ca Robert decretase stare de urgenta – intirziere maxima – si ne spusese ca nu vom minca decit in Franta. Cred ca dl. Becker asta are contract incheiat cu agentiile de turism, sa duca clientul in zig-zag prin toate orasele, pentru ca am trecut efectiv prin tot ce cunosteam acolo in Elvetia. Dupa vreo 4 ore de rataciri, Radu pune intrebarea cheie: “Pot sa intreb daca sintem in Franta?” – “Da, poti” – “Sintem in Franta?” – “NU”.

Dup-aia am intrat totusi in Franta, ca doar nu era sa raminem acolo pe vecie. Aici iar ne-au placut tunelurile si autostrazile – ai dreacu! Am mers si pe-aici de ne-a iesit pe nas, iar dupa Lyon incolo se adunau masini ca sa se inghesuie toti la mare, toti mergeau in concedii, nu eram singurii din pacate. Se stringeau si aia de veneau din nord, adica toti olandezii – care se pare ca n-au destul loc acolo in tara lor, nu si-au scos destul pamint din mare, si atunci calatoresc pe oriunde, probabil ca locuiesc in propria tara cu schimbul. FL cica inseamna Luxemburg, L inteleg, dar F-ul de la ce-o veni? Dup-aia am aflat, ca FL inseamna Lichetnstein si l vine de la Luxemburg. Cu cit ne apropiam de mare, crestea aglomeratia si scadea viteza de inaintare si crestea proportional si temperatura de-afara pina s-a ajuns la 39 de grade si acolo s-a stabilizat.

Am ajuns in fine si in Sete, dar aici dl. Becker n-a mai facut fatza, ca nu erau decit vreo 3 strazi principale in memoria dinsului. Da-i si mergi, baga-te in mijlocul orasului, aglomeratie, scutere, nervi, transpiratie, oboseala, Radu care voia sa mearga sa faca baie in mare, Robert care se uita dupa motociclete si eu strigam sa fie atent la drum, hotelul nu era de gasit, de intrebat lumea pe strada nici nu se pune problema, ca e sub nivelul nostru cultural si intelectual… In fine, s-au rezolvat toate pina la urma. Dupa ce am invocat de citeva ori celebrul dicton francez “Fou, toutes les moments coures” – in traducere literara “Nebunule, toate clipele alearga”, iar in pronuntie de mahala… nu mai e nevoie sa scriu. Duminica ne-am sculat pe la prinz, ne-am dus pe plaja, apa era rece, dar Radu a stat numai in apa, apoi am vrut sa mergem la Carrefour sa luam de-ale gurii, dar se inchisese, era numai duminica dimineata. Luni ne-am dus iara pe plaja, dar era innorat si frig al naibii. Robert, cu intelepciunea lui, a zis: “Astazi, plaja, canci”. Pina a inceput sa ploua, si atunci ne-am sculat si am zis sa mergem sa vizitam obiective turistice.

Am ajuns la Narbonne, mie mi-a placut foarte mult – era oras vechi, cu platani si umbra racoroasa, si catedrala din sec. 11-12, si mi-a placut si la restaurant, unde eu cu Radu ne-am distrat, iar Robert e vesnic nervos si plictisit de glumele familiei. Intr-o atmosfera placuta si calda din sinul familiei, ne-am indreptat cu voie-buna spre localitatea Cucugnan, unde se afla sus pe munte castelul numit Queribus, unul dintre multele castele de acest gen din tinutul Cathar. Acolo ne-a batut vintul de ne lua pe sus, trebuia sa ne tinem bine de fringhiile ancorate in stinca, pentru ca nu puteai nici sa vorbesti. Radu tot cauta inghetata cu Spongebob, pentru ca face colectie de abtibilduri care sint lipite pe ambalajul inghetatei, si se pare ca nu se mai gaseste pe piata. Si-a cumparat in schimb un afis cu numitul personaj, s-a dus la un nene si i-a cerut unul cu Bob l’Eponge, asa cum a vazut el scris acolo. Se descurca omul, n-are treaba. Dup-aia am fost la Perpignan (Perpinya, pe catalana – aici toate placutele sint bilingve) – cel mai sudic oras al Frantei – ne-a placut iara, dar era cam tirziu si nu ne-am mai dat jos din masina. Radu mai nou invata sa fluiere si ne-a innebunit, suiera toata ziua parca mergem cu oala cu presiune dupa noi. In schimb, stie sa faca pirturi cu palma la sub-brat, ceea ce-i foarte cool si cind nu-i iese fluieratul, baga ce stie si el, ca sa nu ramina in urma la productia de efecte speciale. Pe plaja batea vintul ingrozitor, a batut citeva zile la rind, si se ridica nisipul si eu stateam intinsa, iar cind a venit Robert, m-a gasit aproape acoperita. Daca mai intirzia nitel, risca sa ma piarda cu totul, ma gaseau arheologii peste 65 de milioane de ani, cind dadeau cu maturica. Nici umbrela n-am putut s-o prindem in nisip. Cind ne-am intors de la Perpignan, am fost lasata si eu sa conduc, pe autostrada. Ploua, era plin de camioane care se depaseau pe doua benzi, in masina era ingrozitor de cald, eu conduceam stresata cumulat la toate astea cu stresul pe care il induce Robert in modul sau natural oricarei persoane. Imi zicea ca cica sa fac bine sa pastrez banda, ca eu ma cam apropiam de margine. Cind m-am uitat mai atenta, am vazut ca si altii mergeau strimb si se redresau in mod elegant, probabil ca nu-i stresa nimeni. Daca am indraznit sa-i remarc asta lui Robert, mi-a raspuns: “Pai ala e belg, tu nu vezi?” sau: “Ala, cu Renault-ul Twingo vrei sa mearga drept?”. Ne-a placut excursia in tinutul Cathar, e plin de munti salbatici, castele, vii si sate cu stradute inguste. Ne-am bucurat, ca am cumparat vin din satul Maury – un vin dulce ca o visinata, asa era de bun. Radu tot nu si-a gasit inghetata cu Spongebob, noi am zis ca trebuie sa fie la Carrefour, dar nici acolo nu era. In alta zi am mers la Avignon. Eu mersesem pe plaja de dimineata, apoi am tras de Robert sa se scoale. In zilele de relache, el se scoala in mod normal pe la 10-11, vine pe la 12 pe plaja, in caz ca s-a grabit cu toate tabieturile, apoi se mai culca putin dupa-masa, sa-si faca siesta. Si zicea ca ar vrea sa mearga si el in port, sa se uite la matrozi cum string plasele de pescuit, ca i se pare o munca foarte interesanta. Dar el nici nu se scoala sa se uite la altii cum muncesc!!! Asta e ca aia, cind statea pe balcon, la munte, cu tigara in gura, admirind natura de pe o brosura de la oficiul de turism: “Bai, ce peisaje bestiale au astia!”.

Dupa-masa am pornit spre Avignon. Am trecut mai intii pe la Montpellier si Nimes, dar n-am mai intrat in oras, ca ne grabeam. Pe drumul spre Avignon am facut un mic ocol, ca sa vedem un apeduct roman si orasul Uzes, care cica e de o frumusete rapitoare. Eu admiram peisajele, la care Radu s-a gasit sa-mi spuna sa nu mai admir atita peisajele, ca peste tot sint la fel si e de-ajuns, daca am zis o data. Sint plictisitoare. La apeduct, singurul punct de atractie a fost o inghetata (nu cu Patratul, din pacate), in rest Radu s-a dovedit complet dezinteresat si chiar obraznic, ceea ce l-a facut pe Robert sa-l admonesteze rapid. Radu se limiteaza la glumele lui nesarate cu Patratul si la datul din miini. La Uzes a fost frumos de tot, ne-am plimbat repede-repede ca pierdeam timpul si trebuia sa ajungem la Avignon. La Avignon iar ne-a placut, am vazut palatul papal si podul din cintec. In centru era o manifestare artistica (cica), adica erau afise lipite peste tot – expozitie de afise ii zicea – erau citeva fete imbracate in mirese si in costume de epoca (dezlinate rau de tot), citiva baieti care faceau pe statuile, unul care cinta la pian si cam atita – asta se vede si la Munchen in Marienplatz – dar eu ziceam ca nemtii nu prea au simt estetic, insa nici francezii nu sint mai presus. Ne-am dat si in roata mare, de 50 de metri, care pe mine ma enerveaza ca mi-e frica, dar m-a tinut Radu de mina si am supravietuit pina la urma. Trecind pe-acolo, Robert a fost solicitat de niste americance sa-si puna neuronul si muschiul in functiune ca sa le scoata cu masina dintr-o parcare subterana. Era o masina inchiriata, si tipa de la volan se blocase in panta, care se facuse coada in urma ei, dar nici unul nu se gasea sa vina sa le scoata de-acolo, macar ca sa poata iesi si ei mai repede. Asa ca iata cum prietenia de veacuri romano-franco-americana si-a dat mina peste mari si tari, romanul Robert dovedindu-se capabil sa dezamorseze o situatie de criza la scara mondiala. Ce sot bun am! Asta da barbat adevarat – remarca asta nu i-am spus-o lui Robert pe viu grai, ca dup-aia i se urca la cap si ne obliga iara sa ridem la glumele lui din masina si de pe plaja. Pastram la arhiva si clasam intimplarea asta, la capitolul “Fapte bune facute pentru altii, nu pentru propria familie”. Am plecat de la Avignon pe intuneric, am gonit pe autostrada si am ajuns acasa pe la 12 noaptea. Lui Radu i-a placut, a zis ca a fost “Action – cool, man” – mai ales ca trecusem si printr-o piata de toale si chestii indiene si africane, unde cintau unii la tobe si erau imbracati ca acolo la ei in desert, in Zimbabwe.

A doua zi a fost zi de relache, am facut ce-a vrut Radu, a zis ca stam pe plaja toata ziua, in apa si mincam inghetata, altceva nimic. Asa am si facut. In alta zi am fost la Carcassonne – oras cetate medievala, pastrat intact si renovat, patrimoniu mondial etc. etc. Frumos intr-adevar, cam multi turisti, dar asta e. Cea mai tare chestie e ca am luat bilete la un turnir, care era ca o piesa de teatru reconstituire dupa un turnir original, actiunea se petrecea in anul 1208. Stapinul era unul, vicontele de Trencavel – a carui casa am si vazut-o in oras. Erau 4 cavaleri care se luptau cu lancii de pe cal, cu spade, cu buzdugane, si mai aparea si unul mascat, care nu era invitat la turnir (era un barbar venit din nord, dupa cum zicea prezentatorul) si s-a batut cu invingatorul si cind era pe punctul sa i se taie beregata, a fost iertat de pedeapsa fatala, in numele cavalerismului occitan (asa se cheama tinutul ala, Occitania). Ne-a placut la toti acolo la Carcassonne, Robert a facut vreo 200 de poze (cu 15 cadre pe secunda) si voia sa manince cassoulet – care e iahnie de fasole cu diverse carnuri. Cica acolo ar fi locul de nastere al mincarii respective (desi ma indoiesc ca spaniolii nu mincau si ei fasole uscata, de sute de ani). Legenda orasului e ca ar fi venit sarazinii sa atace orasul, l-au asediat, si regele respectiv s-a predat, a ramas insa sotia acestuia, pe nume Carcas, sa apere orasul, si dupa ce i s-au terminat proviziile, a aruncat ultimul purcel in capul asediatorilor, ca sa le arate ca ei mai au multa mincare si mai pot supravietui, iar atacatorii s-au retras atunci, si regina a sunat din trimbite victoria. Sarazinii fugeau si strigau “Carcas sonne!” (adica “Carcas suna”, pentru cei nevorbitori de franceza) – si asa i-a ramas numele de Carcassonne. Asta era legenda scrisa pe o vedere, cu scopuri evident turistice. Cred ca la jumate din castelele si cetatile pe care le-am vizitat de-a lungul timpului am aflat acelasi gen de poveste, cu mici variante. Dupa Carcassonne am plecat la Lastours care sint 4 castele asezate foarte aproape unul de altul, pe 4 virfuri de munti. Am vazut si cuptoare romane de metalurgie. Robert a facut febra musculara, de la urcat pe munte (si el, care nu demult se avinta la cuibul de vulturi…) La intoarcere am vazut si Canal du Midi, pe care mergea batrinul Vitalis cu copilul Remy, in “Singur pe lume” (tot Robert a gasit acasa, pe internet, cum il chema pe batrin – a tinut sa consemnez si acest fapt, ca sa ramina la analele istoriei ca el e bun). Am vazut si sfatul batrinilor din sat, care iesisera si stateau la marginea drumului de vorba, pe bancuta. De fapt, scopul intilnirii era jocul cu bile (petanque, joc national la ei, cum e cricketul pentru englezi). Dup-aia am vazut ca in spate era ditamai terenul amenajat, fiecare avea bila lui si probabil ca mai asteptau ceva coechipieri ca sa inceapa partida. Am ajuns acasa tot pe la 12 noaptea, rupti de oboseala, dar ne-a placut. I-a placut pina si lui Radu, pentru ca Robert s-a inclinat parinteste catre copilul sau, vorbindu-i in sfirsit omeneste, la care n-a mai reactionat nici el cu obraznicie, a fost realmente interesat de tot ce-a vazut. Asta, pentru ca avusesem iara o discutie d-aia serioasa, si ajunsesem sa facem glume bune la prapastiile de la Lastours, ca acolo ar fi locul ideal sa scapam unul de altul, se rezolva toate printr-un brinci bine plasat. Noi nu ne gindim sa divortam, vai, niciodata. Sa ne omorim da, oricind.

In alta zi am pornit-o spre Marsilia, insa ne-am dat seama ca avem prea mult de mers si daca pornim iar pe la ora 1 cum avem obiceiul, nu ajungem sa vedem ceva. Asa ca ne-am schimbat ruta si am mers la Grota Demoazelelor, adica Pestera Zinelor, sau cam asa ceva. Are si asta o legenda, cu un pastor care si-a pierdut o mioara care i-a cazut intr-o groapa si pastorul s-a bagat acolo sa-si salveze oaia si a vazut o statuie care semana cu Fecioara Maria care i-ar fi salvat mioara si la lumina lanternei sale se vedeau reflexe pe peretii pesterii, si el a ramas impresionat si a crezut ca sint zine. Ma rog. Initial, eu propusesem vizita la grota, dar Robert a zis ca nu, ca el vrea sa vada Marsilia. Eu am intrebat ce incaltari sa-mi iau, sandalele de catarator sau pot sa merg si in papuci? Mi-a zis ca o sa mergem numai pe drum perfect orizontal, asa ca mi-am luat papucii de plaja si costumul de baie pe mine. Cind s-a hotarit ca se schimba ruta si mergem totusi la grota, am cam bombanit eu, ca uite cum m-a pus sa merg ca o demoazela la Marsilia, si cind colo el ma duce la frigider. Cind am ajuns acolo, ii vedeam pe toti cum se dau jos din masini si-si schimba incaltarile, echipindu-se si cu canadiene si hanorace potrivite pentru pestera. Numai eu eram cu bretelute si cu papucii aia stupizi. Radu intreba daca intram in tunelul groazei, ca a vazut trenuletul de la intrare si cam asa arata, ce-i drept. In fine, a fost bine pina la urma ca in pestera se mergea numai pe drum asfaltat iar frigul l-am suportat. Semana cu decorul din Lord of the Rings, era spectaculos. Radu s-a cam plictisit, dar a fost cuminte totusi, s-a abtinut de la datul din miini, ca sa nu rupa naibii vreo stalagmita de-acolo (care si alea erau de mii de ani, of doamne, de ce trebuie sa cadem pe spate atita si sa ne impresionam cu atit mai mult, cu cit sint mai vechi obiectele ce le vedem? – altii au alte treburi, cum ar fi fluieratul si pirtiitul la sub-brat, pentru ca alde Moritz stie sa faca toate astea si trebuie neaparat anihilat – astea sint probleme cu adevarat importante, nu niste chestii de piatra pe care n-ai voie sa te sprijini, din greseala). Dup-aia ni s-a facut foame si am zis sa mergem la Montpellier sa mincam ceva.

Dar mincare – canci, caci era vremea siestei si totul inchis. Si cald si nervi, pentru ca anumiti membri ai familiei au iesiri violente si devin insuportabili, isi descarca nervii batindu-si copilul, in plus mai era si greva la transportul in comun… Aici e momentul sa scriu in Jurnal: “Jur sa nu mai vin la Montpellier decit singura”. Robert s-a simtit obligat, a insistat chiar, sa ne duca la acvariul din Grau de Roi. Acolo erau rechini si filme cu balene si i-a placut lui Radu tare de tot. Mie mi-au placut hotelurile din statiuni, erau unele in spirala, altele in forma de piramida, toate albe si cu gazonul verde si cu platanii si palmierii de rigoare… frumos. Am ajuns acasa tot tirziu si ne-am culcat direct, ca nu mai puteam de somn. De mincat, am mincat la un fast-food pe sosea – Quick se cheama – care e echivalentul francez pentru McDonalds, ca sa nu fie mai prejos decit americanii. Servirea buna, mincarea buna, dar tavile prea mici si plasticul subtire, drept pentru care eu am scapat pe jos doua pahare.

In alta zi, Radu cu Robert si-au cumparat de la Carrefour echipament de scufundat (labe si masca cu teava, nu va ginditi la costume de neopren si butelii de oxigen, ca nu e cazul). Eu nu mi-am gasit labe de inotat masura mea, asa ca m-am bagat in apa cu sandalele si, cum nu aveam curajul sa ma duc in larg, stateam cu apa pina la mijlocul gambei, aplecata, cu masca pe fatza si admiram adincurile. Robert m-a prins in aceasta ipostaza si a inceput ca sa termin imediat, ca sint penibila, sustinea chiar ca erau si niste trecatori care se oprisera pe dig si rideau aratindu-ma cu degetul. Domne… e fascinant sa privesti adincurile, nimeni nu intelege, pina nu incearca. Radu mi-a zis ca asemenea scufundari pot sa fac si acasa, in cada. Robert s-a dus la apa ceva mai adinca, el zice c-a vazut si pesti de-un metru. Eu i-am mai zis ca hai, sa mai taie vreo 20 de cm, asta e ca in povestirile pescaresti. Radu se scufunda ce-i drept, dar numai la apa cu nisip pe fund, n-a venit si el la stinci, ca era periculos (asta-i numai pentru barbati adevarati – Jaques Yves Cousteau cel putin). Mai ales ca la acvariu am vazut cum rechinul alb traieste bine mersi si in Mediterana, si dupa ce te indoctrinezi cu filme de-ale lui Spielberg nu-ti mai vine. Mai bine asa, ca mine. In schimb am prins doi crabi d-aia de se baga in cochilii de melc si merg cu spatele, si i-am pus in galetusa lui Radu si i-am observat, cum puteau sa se certe ca niste mosi zurbagii si scandalagii. Pina la urma le-am dat drumul inapoi in mare, ca nu se puteau suporta.

In sfirsit, a venit si ziua de intoarcere, cind am reusit sa plecam cit de cit de dimineata. Cea mai mare parte a drumului am facut-o iar prin Elvetia, asa ca o sa povestesc mai mult de-aici. Ploua, dar se vedeau peisaje bestiale. Curcubeu peste lac, la poalele muntilor… chestii tari de tot. Insa, ai dreacu elvetieni, in loc sa faca si ei locuri de privit peisajele, cum aveau aia din Franta de exemplu, baricadau totul cu copaci cit mai multi, sa nu se vada nimic. Pe sosele mergeau tot felul de nebuni d-astia cu masini vopsite, cu stegulete, cu accesorii de prost-gust. Nu mai zic nimic de motociclisti, ca iar se ia de mine consortul, care poarta un profund respect pentru numita specie. Mi s-au parut cam de neam prost elvetienii astia, adica sint cam taranoi de la coada vacii, nu sint toti cum imi inchipuiam eu, bancheri seriosi cu costume scumpe si Rolexuri la mina.

Dl. Becker al nostru in schimb, ne-a tras o teapa de zile mari. La Zurich, se facea o bifurcatie pe motiv de reparatii pe autostrada, si dl. Becker s-a ametit de tot, neavind aceasta chestie in creierul sau electronic conectat la satelit. In disperare de cauza probabil, a inceput sa ne conduca pe o ruta nebuneasca, spunindu-ne sa o tot luam ba la dreapta ba la stinga, si noi am zis hai sa-l urmam orbeste, ca o fi ceva in capul lui, doar n-o fi innebunit de tot. Si ne-a dus pina in terminalul de sosiri de la aeroportul din Zurich, de unde ne tot indruma sa intram intr-o parcare supraetajata, inalta cit un bloc. Robert s-a inervat atunci si a luat problema in mina, ca un barbat adevarat adica, spunind ceva la adresa domnului Becker si a satelitului sau din cap, si a luat-o pe unde a crezut el, orientindu-se ca un navigator experimentat ce se afla, adica dupa punctele cardinale. Am iesit cu bine din aceasta ratacire, pentru ca ne speriasem ca ne lasa in drum si ne spune sa coborim sa ne luam bilete la avion.

Am ajuns acasa pina la urma, pe ploaie marunta si pe un frig de 16 grade, sa ne simtim ca in Grota Demoazelelor. Acum ne gindim sa mergem undeva la munte, dar si pentru asta ne trebuie echipamente de urcat, trusouri si alpenstock-uri. Mai bine stam acasa si ne uitam la Travel sa admiram peisajele. Radu vrea sa-i cumparam un animal, si ne tot codim ca ce animal sa-i luam, ca pina si la pesti trebuie schimbata apa si e prea mult de munca. Ia mai bine sa se uite la Animal Planet si sa ne mai lase in pace cu animalele lui. Ce, noi am avut vreun animal cind eram mici? Nici pe noi nu ne-au lasat parintii, dupa cite mi-aduc eu aminte. Eu, fire impresionabila ce sint, era sa cedez, dar Robert a venit cu aceasta opinie ferma, sa ne potolim o data cu ideile astea induiosatoare. Animal, auzi!

Hai sa inchei aici, v-am plictisit destul cu povestirile. Irina

Leave a Reply