cinque terre

cinque terreAm plecat marti de dimineata, dupa ce luni a fost petrecerea de Halloween si Radu s-a mascat in schelet si a venit cu o prada bogata de dulciuri si s-a distrat de minune, ca e cool sa mergi noaptea pe strazi, cu inca doi prieteni pe care i-am si invitat la masa sa-si povesteasca pataniile.

Ei, am plecat deci marti dimineata, autostrada era goala, pentru ca toata lumea normala la cap isi luase liber lunea sa faca punte, numai noi plecam ca bezmeticii cind toti se intorceau. Si am fost lasata si eu sa conduc, bineinteles cu stresul de rigoare si cu convulsiile musculare ale consortului, care apasa pe frina mai abitir cind nu se afla la volan si-l apuca conduita preventiva, ca sa pastrez limitele de viteza si sa nu ma mai arunc asa.

Drumul a fost plictisitor, pentru ca nu e cam nimic de vazut, e o regiune ce aduce foarte mult cu Baraganul, cu sate darapanate si mlastini si cimpuri inundate. Am ajuns in Riomaggiore, unde aveam cazarea. Masina am lasat-o la un garaj, sus in capul satului, si nici n-am mai clintit-o de-acolo o saptamina, ca o bagase foarte greu, acolo toate locurile sint ingrozitor de strimte si parca ar fi calculate la milimetru.

Cinque Terre inseamna 5 sate, e o regiune protejata, ca un parc natural, pe unde te plimbi cu piciorul si ai ce vedea, intr-adevar. Satele sint agatate de stinci, sint blocuri de-alea tipic italiene, cu stradute late cam de juma de metru, scari peste tot, tarmul e inalt, nu e plaja pe nicaieri, si marea se loveste de stinci in modul cel mai minunat cu putinta. Intre sate, sint drumuri care urca si coboara, nu poti sa mergi in linie dreapta, ca tramul e franjurat si plin de vai si dealuri (ale naibii dealuri, ca-ti dadeai sufletul acolo). Cam peste tot sint gradini de-ale oamenilor, terasate, unde si-au pus si ei zarzavaturi (ca sa urci acolo sa-ti iei o rosie dureaza vreo juma de zi). O portiune de drum merge paralel cu marea, e un drum cocotat pe stinci, care se cheama Via del Amore, adica platesti 3 euro ca sa te plimbi cu gagica pe-acolo si sa-i arati marea, valul, farul si alte frumuseti ale naturii.

Si, ca sa fiu consecventa firului epic al naratiunii si sa ma conformez lui Calistrat Hogas, sa-ti mai spun si de cactusi, ferigi, aloe, maslini, portocali si lamii si alte mii si mii de plante care miros incredibil. Noi ne-am plimbat si pe jos, dar am mers si cu trenul, care se baga prin tuneluri si iese numai cind da de cite-un sat. Intr-o zi, am luat trenul si am mers la La Spezia, care-i oras mare, nu prea are fabrici si uzine, in schimb are port militar si mai ales muzeu de marina militara. In alta zi, am mers in mai multe localitati, ne-am plimbat printre vile luxoase, hoteluri tipice de pe Riviera, cu palmieri, magnolii, golfuri si apusuri de soare ca-n reclame.

Cel mai nasol e cu pauza de prinz, care dureaza de la 2 la 5-6 dupa amiaza, cind sint inchise toate circiumile si nu numai, mai ales magazinele. Intr-un oras, am gasit un supermarket unde ne-am repezit sa simtim si noi viata. As fi vrut sa-mi cumpar si eu toalete de lux, cordoane de piele, fuste de catifea… dar cu cine? Cu nervosii astia dupa mine? Cred ca mi-as fi cumparat cele mai nasoale lucruri, asa ca mai bine ca nu m-am bagat. Simbata am fost la Genova, pentru ca Robert i-a promis lui Radu ca mergem iara la Acvariu, daca e cuminte. Am mers si la Acvariu, unde ne-a placut la nebunie, apoi la galionul lui Neptun, corabia aia facuta pentru filmul lui Polanski, unde slava domnului ca le-a placut la amindoi si cel putin nu s-au mai certat ca chiorii.

Dup-aia ne-am plimbat prin oras, si prin portul cu iahturi de-alea de nesimtiti. Duminica am plecat spre casa, si am facut o ruta ocolitoare, anume Genova-Milano-Verona. Am mers pe niste serpentine infioratoare, eu cu punga la gura. Ne-am oprit si la Milano, sa cautam Domul, ca cine stie cind mai ajungem pe-acolo. Ploua cu galeata, am cautat o multime pina sa gasim Domul, dar a meritat. E un oras bestial, eu zic ca concureaza cu Viena sau Paris. Cu Parisul poate nu chiar, dar in orice caz e capitala.

Acasa, a ramas ca Radu sa caute sa ne spuna citi locuitori are Milano, pentru ca mai nou face statistici din astea – piesa de referinta fiind Ulan-Batorul, bineinteles. Eu m-am dovedit o ignoranta, sustinind ca in Kenia se vorbeste engleza, dar de fapt limba oficiala e swahili, iar in Congo n-am stiut ca se vorbeste zulu. Iti dai seama, c-am fost descalificata.

Ignoranta cea mai mare insa, a fost ca am omis sa mergem sa vedem Cina cea de Taina, la Santa Maria delle Grazie, care dupa aia am aflat ca tocmai s-a deschis, dupa o indelunga restaurare. Am promis sa pastram asta ca pe o mare taina, dar uite ca eu ti-am zis-o, na! Tot la Milano am vazut si niste cafenele adevarate, de-alea de mare clasa aristocratica. Maaaama… ce mobilier, ce finisaje, ce candelabre, ce cristale, ce lemn de nuc, ce scaune, ce mese, ce minere de alama stralucitoare… Visez si eu, dar tot o sa fac, o data si-odata. Da, da, am mai gasit eu niste spatii de inchiriat, pe undeva mai prin centru, nu aici la mine la calea ferata.

Acolo, mai era o galerie extraordinara, ceva cam ca pe Calea Victoriei, dar bineinteles ca la o scara de 20 de ori mai mare. Cu un mozaic bestial pe jos, cu niste magazine de ziceai ca esti pe alta lume, cu restaurante si lume buna, toti imbracati parca dupa o moda facuta special pentru palate, si totul-totul cu un miros de farduri fine si trabucuri si cizme de piele si sacouri de lina scumpa si pulovere de casmir si femei frumoase, barbati eleganti, si teatrul Scala care era intr-o piata cu statiua lui Victor Emmanuel si… si… ce sa mai zic. Parca am innebunit, ma bucur ca vad lume misto pe strada! Ei hai, sa ma opresc.

Leave a Reply