Prin Roma

romaPe urmele lui vespasian

La Roma a fost minunat, o sa povestesc numai partile astea, ca sa ramina la arhive si sa nu zica lumea dup-aia ca sint circotasa si caut nod in papura. Dupa o calatorie snur, cu ambuteiajele de rigoare pe autostrada, am ajuns seara la adresa unde aveam cazarea.

Ne-am bazat pe dl. Becker, evident, care ne-a dus drept la tinta, facind un mic ocol sa vedem si Sf. Petru luminat cu reflectoare.

Apartamentul nostru era pe o straduta d-aia ingusta cam cit sa poti trece cu bicicleta – in cartierul Trastevere, adica peste Tibru, pe partea cu Vaticanul. Cartier boem, viata studenteasca, circiumi de noapte, perechi de indragostiti la virstele a II-a si a III-a plimbindu-se brat la brat unde altundeva decit pe carosabil… romantism la maximum.

Aici e momentul de glorie al consortului, care trebuie mentionat ca s-a bagat si s-a strecurat cu masina pe-acolo ca un elefant intr-un magazin de portelanuri, facind uite-ASA printre mese, turisti turmentati, scutere si alte masini care veneau din sens invers, de trebuia sa te dai inapoi sa le faci loc, si tocmai atunci venea si altcineva din spate si… ce sa mai zic, a fost cool de tot. Am gasit un loc de parcare, am gasit si strada si persoana de contact care ne-a dat cheia si ne-a placut tare mult la apartamentul ala. A doua zi, am scos masina de-acolo ca cica se blocau rotile, si-am mers si-am mers sa cautam alt loc, unde am lasat-o aproape toata saptamina. Dupa ce-am vazut imprejurimile, am zis ca hai s-o mutam, ca ne-am cam speriat. Era linga o gara (un fel de Chitila), unde se strinsesera intr-un loc viran niste tigani d-aia cu fuste si mii de puradei, tragind la aurolac. Eu am vrut sa fac si poza, dar Robert m-a tras de mineca, zicind ca nu e cazul sa fac pe reporterul de senzatie, mai bine sa ne roim de-acolo cit mai repede. Am apucat totusi sa fac poza la afisul ala cu “ofer cazare”. Cind ne-am suit in autobuz, era cam ca in masina 182, care duce spre Fundeni – se vorbea mai mult romana. Noi ne-am dus in centru, zicind ca stai sa vezi prin ce cartiere ne va duce autobuzul ala cu “Sightseeing Tour”, nu ca asta cu care venisem de la gara cu pricina.

Fiind frumos afara, am vizitat ruinele si Colosseumul. Radu a fost putin mustruluit, ca nu-l intereseaza vestigiile antice si ca acolo a fost leaganul civilizatiei si sa inceteze odata cu datul din miini, sa se uite si el la alti copii care merg frumos si sa ia exemplu. La Palatin trebuia sa platim bilet, si Radu a avut intrare libera, fiind copil de roman. Eu am crezut ca e o gaselnita mistoaca a celor de la primarie, sa ofere gratuitate cetatenilor din fostul imperiu, sa-i puna numai pe americani si japonezi la plata. Dar n-a fost asa, aveau liber numai cei din UE si care urmeaza sa adere, adica… fis. Foarte frumoasa privelistea, dar zau ca ne-ar fi trebuit o lectica sa ne care pe-acolo, pe pietrele care de-acu 2000 de ani se cam dislocasera . La Capitoliu ne-a placut povestea cu gistele, eu am vrut sa intru si la muzeu, dar cica n-am ce vedea acolo, ca sint numai statui antice cu barbati goi si cum barbatul meu e un pudic, a cazut varianta asta. Ce sa spun… nu i-am mai zis, ca erau si ceva Afrodite, ca ma apucase deja scirba la inima si durerea de sale, de la atita mers pe pietre. Ce ziceam? Ca nu circotesc?

Bene… Iata citeva mostre din observatiile facute lui Radu, in timpul mersului: Radu, nu te mai calca pe picioare! Radu, nu te mai catara pe pietre! Radu, nu-ti mai da palme! Radu, lasa bordurile si mergi cu ambele picioare pe trotuar! Radu, nu se fluiera in catedrala! Si inca multe altele, pe care le-am uitat acum, ca nu m-am grabit sa le pun imediat pe hirtie.

La Sf. Petru am mers intr-o zi ploioasa, am zis ca intram si la muzeu la Vatican si acolo stam inauntru, dar ne-am cam pacalit. Coada la catedrala era cam de vreo 2 ore de stat in frig si ploaie, dupa care se lua liftul sa ne duca pina sus pe acoperis (unde era si o cafeterie binevenita cu cappuccin cald, sfintit de insusi sfintul parinte, probabil). De-acolo, se urca pe jos, era si un afis care ne anunta sa renuntam cei cu probleme cardiace sau pe care nu prea ne tin genunchii, fiind un joc mult prea tare. Noi, nici gind sa renuntam, ca doar nu ne numaram printre categoriile amintite. Am urcat pe o scara spectaculoasa, intre peretii cupolei, de unde se vedeau arcuirile si inclinarea boltita, cu atit mai accentuata pe masura ce urcam. Pina am ajuns sus la Lanterna, acolo batea vintul ingrozitor si ploua si era frig si aglomeratie (se vede in poze, e obiectivul plouat). Radu e rezistent si eroic, i-a placut la nebunie (cit am stat la coada, am jucat jocul cu capitalele lumii, exasperind tovarasii de suferinta care se uitau ingroziti). Eu sufeream de spate, dar intrasem in acea faza in care nu mai spuneam nici un ciriit, insa pe Robert l-au apucat crizele de nu-stiu-ce si noroc cu cafeteria de pe acoperis, de la poalele cupolii, de unde si-a cumparat o zeama calda administrindu-si o doza dubla de zahar – ca nu mai putea sa stea in picioare. Zeama, servita cu piosenie ecleziasta de catre barmanul de la tejghea, si-a facut imediat efectul si, dupa o tigara buna fumata acolo la Sfintul Lacas, iata ca lui Robert i s-au deschis pohtele de cele lumesti, invitindu-ne pe toti sa mergem undeva unde se maninca bun si cald. Radu subscrie imediat la asemenea invitatii, fiind un om de lume, flaneur adevarat, care-si petrece viata prin circiumi, unde daca-i mincare, bautura si rost de ceva ocheade cu chelneritele sau cu vreo americana acra de tipul venita cu parintii in concediu, pe care-o face sa zimbeasca, ne simtim bine cu totii. Dupa ce-am vazut si Sf. Petru pe dinauntru, ne-am pus dorinta si am mingiiat piciorul de bronz tocit de atitia turisti disperati, am vazut si Pieta cam de la departare, de dupa un perete de sticla (se vede mai bine in album), ne-a placut foarte mult acolo, am zis sa mergem si la muzeul Vatican, dar cind am ajuns ne-a inchis usa in nas, zicind ca e gata pe ziua de azi. Asa ca ne-am intors la apartament, uzi si plouati pina la piele.

Apartamentul era compus din doua camere si bucatarie – se vede in poze. Am scotocit bineinteles prin sertare, sa vedem cine sta acolo si ce fel de persoana. Era vorba de o batrinica de vreo 60 de ani, Francesca Saitto, care nu stim sigur daca nu decedase – Robert a sugerat chiar sa ma uit in vasul in forma de urna asezat intr-un colt, dar n-am avut curajul. Decedata sau nu, persoana avea un apartament care mie tare mi-a mai placut, cu mobile de-alea si veioze si atmosfera de-adevaratelea. Am descoperit si discuri cu muzici simfonice si Radu s-a delectat cu simfoniile lui preferate, iar eu am vrut chiar sa sterpelesc un disc cu Jaques Brel, de care m-am dat pe spate – se vede si in poze, unde serveam dealtfel si un paharel de incalzire la recomandarea lui Robert, care are grija sa nu racim. La Sf. Petru am facut o poza si acolo de unde se vad toate 4 rindurile de coloane suprapuse, am descoperit punctul cu pricina trecind peste el intimplator, gasind acul in carul cu fin. Bernini s-a gindit sa el sa indice pe asfalt, dar nu s-a gindit sa puna si un stegulet care sa fluture in vint, sa vada si orbul. La Fontana di Trevi sintem iara plouati si zice lumea ca aratam obositi ca vai de noi… pai chiar sa va vad eu pe unii, alergind toata ziua pe ploaie, batind zeci de km pe jos si urcind la etaje superioare, urcindu-se apoi in autobuze aglomerate unde toata lumea vocifereaza si se cearta cu soferul, daca va mai arde de efluvii artistice. La dolce vita… Eu nu m-am bagat in fintina, ca eram deja uda pina la piele, si in plus nu cred ca s-ar fi gasit vreun Mastroiani sa ma scoata de-acolo – Robert a zis ca nu subscrie la asa ceva. Cind am reusit sa intram la muzeul de la Vatican, am zis ca domne, uite-ai dreacu popii astia ce si-a mai strins la bogatii si opere de arta, din banii la contribuabilul credincios. Mie mi-au placut mozaicurile romane de pe jos (a facut si poza, la insistente), mi-a mai placut la casa de bilete si la iesire, care sint spectaculoase (a se vedea scara dubla, in spirala, cu basoreliefuri), mi-a mai placut la biblioteca (unde n-a facut poza, desi i-am spus, dar n-a vrut!). Lui Radu i-a placut ca se vedea pe geamul deschis curtea interioara, si pe el il intereseaza amenajarile urbanistice. Se vedea si antena de emisie de la Radio Vaticana (care prindem si ascultam), n-am reusit insa sa identificam Seminarul Etiopian, care-i piesa de mare importanta – i-am identificat insa pe studentii de culoare de la respectivul Seminar, care umblau pe-acolo sub forma de bodyguarzi sau paznici. La Capela Sixtina ne-a placut la toti, am ramas dati pe spate si muti de uimire. Muti eram mai ales din cauza unor bodyguarzi care umblau de colo-colo si urlau la toata lumea sa facem liniste. Parca erau la un concert Michael Jackson, asa erau de agitati si se repezeau sa inchida repede gura vreunui turist care se trezea vorbind de unul singur. Mama, ce cool, mai ales cu toti oamenii aia goli pe pereti (cum le zicea Radu), carora le-a pictat dup-aia ceva pinze. Nenorocitii aia cu pastrarea linistii ne-au enervat cel mai tare, ca ei urlau mai tare decit toata lumea cite-un “Ssssht!” de te speriai, si faceau cea mai mare galagie – mai ales cind unuia a inceput sa-i sune statia radio de la curea, toata lumea a vrut sa-l ucida. I-am povestit noi lui Radu toate chestiile vazute prin filme si de prin carti, a inteles si el importanta monumentului, insa cel mai tare a fost cind am mers la film.

Ne-a gasit Robert un cinematograf cu o istorie a Romei, un film panoramic, la care ne-a dat si casti (pe engleza si germana), si bancile se miscau de parca mergeai cu un vehicul spatial. Action! Cool! Pai de-acolo se intelegea ce-i cu Romulus si Remus astia, ce-i cu alde Cezar, Nero, ce-i aia crestinism, ce-a fost ciuma si de la ce s-a produs (aici era o faza tare grozava, ca povestitorul din film ne arata cum misunau sobolanii si unul i s-a bagat pe cracul pantalonului si, ca sa fie mai veridica toata povestea, era o instalatie sub scaunele noastre care misca un fir de sirma, de te facea sa sari in sus de groaza). Dup-aia ne arata cum picta Michelangelo la Capela Sixtina, cu o coroana cu luminari pe cap, si cum ii curgeau toate culorile pe fata si in ochi, si cum a venit papa in inspectie si i-a zis ca ce-i cu nerusinarile alea pe pereti, si cum a facut el criza de isterie, ca nu-l lasa sa picteze oameni goli… Dup-aia, la fintinile baroce, ne-a si pulverizat cu un pic de apa pe fetze, ca sa simtim fiorul. In alta zi am mai mers o data la Forumul Roman, unde am vazut detalii ce ne scapasera prima oara. Pe arcul lui Septimiu, de exemplu, sint sculptate figuri de daci care se vad clar si bine. La Columna lui Traian n-am putut sa vedem, ca erau prea sus probabil. Am vazut si o piatra pe care scria “umbilicus mundis”, adica acolo o fi fost Km 0. Radu a pus intrebarea cheie, anume daca romanii astia nu stiau sa faca si altceva, decit coloane. Am vazut si celula in care a fost omorit Sf. Petru – si nu numai, ci si Vercingetorix. La Bocca de la Verita, am stat la coada si Radu era tare speriat, ca auzise ca-i musca mina daca zice vreo minciuna. El a zis: “Ma cheama Radu si am 8 ani!”, a inchis ochii si-a bagat mina, gindindu-se ca daca se defecteaza ceva tocmai atunci si se pune in functiune vreo masinarie infernala ascunsa in spatele pietrei, si-l musca tocmai pe el, fara sa tina cont ca zice adevarul ori ba? Nu poti sa ai incredere niciodata in masinariile astea, cu Uciga-l Toaca. La San Pietro in Vincoli era cu moneda de 50 de centi, trebuia sa bagi intr-un aparat si se aprindea lumina, ca sa faci poza la Moise. S-o fi gasit vreun mostenitor de-al lui Michelangelo, sa scoata bani de pe urma drepturilor de autor? La Vittoriano am vazut o expozitie Modigliani, plus muzeul pantalonilor gauriti, esarfei si al tuturor obiectelor personale ale lui Garibaldi. In alta zi am mers la gradinile Borghese, unde zicea ca sus pe dealul Pincio e cea mai frumoasa priveliste a Romei. Acolo ne-am dat cu ricsa si nu prea am avut ce vedea, ca era cam murdar si se renovau multe. In Piata Spaniei era un santier imens, in schimb am gasit eu o ciocolaterie (Godiva se cheama, dup-aia am vazut acasa, ca e celebra si veche). Am intrat acolo cam cum intri intr-o catedrala, si nu m-am putut abtine de la pacatul suprem, pina nu mi-am cumparat citeva bomboane, sa ma desfat in placerile mele perverse – la care Robert baga privirea aia de nasturi de palton, evocata de atitea ori.

Alte chestii interesante:

  • intr-o circiuma acolo in Trastevere, scria pe perete, cu litere ingalbenite de vreme: “Justitia e pentru toti, dar se aplica exceptii pentru amici” si “Este interzis a se discuta politica si inalte strategii de stat”;
  • mi-am cumparat ochelari de soare Coco Chanel, de la indienii stradali din fata de la Vatican;
  • in alta circiuma am gasit o combinatie de bar si biblioteca, asa incit sa ai un raspuns numai bun cind te intreaba parintii unde te duci la 11 noaptea;

Altele nu mai gasesc acuma, daca-mi mai aduc aminte mai zic, dar oricum, s-au strins iara o multime de pagini si ma injura Robert, ca ma intind prea mult la vorba.

Leave a Reply