Spania 2006

barcelonaCa tot romanul, impartial, ne-am dus si noi in Spania. Nu la cules.

Uite ca ne-am intors si din Spania, gata de munca si de povestit. Ma intreb unde o sa mai mergem concediul urmator, probabil ca vom trece oceanul vislind pe capota masinii, ca sa putem sa mergem dup-aia si acolo tot cu masina proprie, noi nu putem cu altele inchiriate, asa se vede treaba.

In fine, sa incep mai intii cu bolile, ca sa incheiem capitolul asta neplacut si sa ne putem ocupa de treburi serioase: Radu s-a ars pe spate in prima zi si apoi s-a cojit, ceea ce a produs mii de lacrimi si plinsete, ca nu mai suporta soarele asta si ca abia peste 5 miliarde de ani va exploda odata, sa scapam de supliciul cu mersul la plaja. Eu am facut apoi obisnuitele eczeme de la soare, care se umfla si arata de parca as fi o reptila uriasa, ofticata si nervoasa din aceasta cauza. Si am mai facut si insolatie, cu dureri de cap ingrozitoare si voma, chestie despre care o sa mai amintesc la momentul oportun, ca s-au produs si alte evenimente cauzate de treaba asta. Pentru cei ce nu cunosc, insolatia asta se manifesta printr-o inlocuire totala a creierilor cu substanta numita puroi si apoi fierberea puroiului respectiv, dar nu in scopul dezinfectarii, asa cum s-ar crede, ci pentru a provoca dureri inimaginabile. La capitolul Robert, el a facut obisnuita infectie in ureche plus un torticolis la ceafa de a trebuit sa mearga cam intepenit tot drumul.

Cind am plecat, am trecut prin Elvetia, unde eu am spus ca vreau ciocolata (ceas nu, bani nu, Saint Bernard cu butoias de rom la git nu, macar o ciocolatica sa capat si eu!!!). Robert, atent si pe faza la chestiile subtile care tin de eternul feminin, a oprit la prima parcare si mi-a cumparat un bidon de colectare a laptelui umplut cu ciocolatzele Lindt, ca sa-mi ajunga tot drumul. Bun rau, bidonul asta!!!

Ei, daca la capitolul ciocolatzi ne-am descurcat, Robert s-a ocupat, asa cum ii sade bine calatorului, de aspectul olfactiv al intregii excursii. De la aceeasi parcare a cumparat asa-numitul cirnat cu varza. Adica un cirnat umplut cu carne tocata si cu varza, sa nu mai fie nevoie de cele doua ingrediente separat pentru a obtine o mincare. Mirosul era pe masura produsului, nu stiu cum se poate descrie. Poate cei ce au facut practica in liceu, sa stie cum miroase in biroul maistrului dupa ce acesta si-a luat prinzul din sufertasul incalzit pe soba.

In Elvetia nu merg camioane pe autostrazi, in schimb merg autocare. Gramezi. De-alea supraetajate, cu mese la parter si paturi la etaj, adica sofisticate nu gluma. Unii chiar intrecusera orice bun-simt, distrindu-se cu un autocar transformat in bar la parter, adica d-ala cu utilaje nichelate si aurii, cu tejghea adevarata. Calatorii erau niste mosi sariti de 80 de ani, care la a III-a tinerete isi faceau de cap pe sosele. Cred ca dupa perdelele din spate se afla vreo sala de jocuri, iar la etaj nici nu indraznesc sa ma mai gindesc, ce mascari scandaloase se petreceau. Cind am trecut granita in Franta, vamesii le-au facut semn sa traga pe dreapta, atita erau de dubiosi excursionistii astia asa veseli.

In Franta ne-am oprit la o parcare sa ne dezmortim, si scria acolo ca ne aflam in minunata vale a Loirei, de unde ni se faceau oferte de vizitare a castelelor. Eu am vrut sa fac poza la afisele publicitare si sa zic dup-aia ca uite domne ce peisaje am vazut – dar nu m-a lasat Robert, care nu admite abateri de la corectitudine, pentru ca asta i-ar stirbi integritatea morala.

Eu, fiinta slaba si deh, ca femeile, m-am dat pe spate la maretele realizari in domeniul drumuri si poduri. Asa viaducte si imbirligari si tunele ca in Franta, parca n-am vazut pe nicaierea. Si daca le mai pui si intr-un peisaj cu munti si vai colosale, efectul afrodisiac e garantat. Robert, speculant ordinar al momentului, se opreste intr-o alta parcare, insfaca harta si deodata o coteste uite-ASA pe un drum ocolitor, si ma duce sa vad podul de la Millau, ala cel mai mare si mai tare din toata Europa, despre care vazusem nu stiu cite documentare la Discovery. Turnul Eiffel trece lejer pe sub el, atita e de inalt. Ca la orice obiectiv turistic de mare anvergura, e bine semnalizat si are si parcare speciala de belvedere, ca sa ne bucuram cu totii de asemenea privelisti. Eu m-am dus mai intii cu Radu sa rezolvam probleme administrative la toaleta, apoi am urcat pe o caldura infioratoare pina la punctul cu pricina de unde se vedea cel mai bine, ca sa constat ca se terminasera bateriile la aparatul foto.

Spre seara am ajuns in Spania si ne-am cazat intr-un loc minunat, intr-o casa ca in povestile incredibile. Pasarelele ciripeau, stiu ca iar o sa rideti ca sint defecta, dar CHIAR ciripeau intr-un mod uluitor. In poze n-au cum sa se auda, se vad doar palmierii giganti si vegetatia inconjuratoare. Cind ne-am mai dezmeticit dupa atita drum, eu am propus sa mergem la doua manastiri din apropiere, sa vizitam obiectivele turistice trecute pe harta. De vizitat, am vizitat numai una dintre ele, si aia pe dinafara, ca era luni si inchis. Am mai mers si la Montblanc (un sat medieval, nu masivul alpin cu acelasi nume), unde era totul inchis, soare orbitor si caldura mare. Ne-am dus la Carrefour-ul din Tarragona si am facut aprovizionarea. Tin sa precizez ca locasul ala asa de minunat unde eram cazati, avea un singur defect, si anume lipsa tigarilor pe o raza de 2 km, ceea ce l-a facut pe Robert sa sufere cumplit.

La Barcelona am fost de 3 ori. Prima oara am luat bilete la autobuzul turistic care ne duce si ne plimba peste tot. Nu va mai zic de casele lui Gaudi, de Sagrada Familia, de Rambla, de Boqueria (asta-i piata de zarzavaturi), de curatenia si vegetatia de peste tot. Am vazut si Palau de la Musica Catalunya, care-i monument UNESCO – sala de concerte cu luminatie naturala, cupola extraordinara in mijloc, peretii de sticla si cu ornamente art nouveau, scena era un mare kitsch cu o decoratiune de ipsos, imensa – de vreo 20 de metri – reprezentind nu stiu ce scena de Wagner, cu niste walkirii despletite si disperate rau. La intrare ne-au prezentat un film documentar la care au cintat si Largo din Simfonia Lumii Noi a lui Dvorak, ceea ce l-a excitat teribil pe Radu, fiind una din bucatile lui preferate la pian.

La ora 8 seara ne-a zis sa ne dam jos din autobuz, ca se retrage la depou si sa vizitam parcul Guell daca vrem, dupa care ne putem duce la nu stiu ce statie de metrou. Am zis sa vedem si parcul, ca e reprezentativ pentru ce-a facut Gaudi asta care-i extraordinar si nu ma mai lansez in exclamatii. Aici s-a petrecut un incident neplacut, cu Robert care are iesiri violente la adresa copilului si s-a oprit lumea, sa se uite ingrozita la ce-i face.

A doua oara am fost sa vedem Acvariul, Muzeul Maritim si fintinile magice de la Palatul Regal. Aici eram eu defecta la cap, cu insolatia despre care am povestit la inceput. La Fintini am plins de frumos ce era – nu doar ca-mi tremura barbia, ci plingeam cu lacrimi pe toata fata, ca o mizerabila ce sint. Nu se poate descrie in cuvinte ce spectacol a fost acolo, trebuie mers si vazut la fata locului, va rog. Robert zice ca eu sint fire impresionabila si ca ma las usor dusa de val, deh, ca muierile, ce sa faci. Numai ca insusi rechinul de otel a fost inmuiat de efluviile artistice.

In timp ce ne plimbam pe strazi, inainte sa ajungem la Fintini, am dat intimplator peste circiumioara 4 Gats (4 Pisici, adica), unde se afla pe pereti primele picturi ale lui Picasso. Noi am intrat sa bem o bere, sa ne racorim nitel. Insa chelnerii ne-au prins si ne-au ademenit imediat in sala de mese, la categoria restaurant. Acolo am fost nevoiti sa mincam mincare gatita, la care mergea evident si o sticla de vin. Pe mine m-a doborit iremediabil acel vin, foarte bun dealtfel in conditii normale. La insolatie zice ca e bine sa bei lichide cit mai multe, dar nu vin rosu, presupun. Circiuma era d-aia scumpa, cu flair – prezentata in toate ghidurile ca ceva neaparat de vizitat. De vizitat da, dar nu ca noi, care am stat la masa si ne-a uscat de bani. In fine, ne-a placut acolo. Picturile nu erau d-alea din perioada albastra, nici cu femei cu nasurile strimbe, ci niste biciclisti foarte normali, in pozitii naturale, cu cap, doua miini si doua picioare.

Dupa aia, pe autostrada s-a petrecut incidentul cu depasirea vitezei si amenda la politie. Pentru cei care nu cunosc inca, le povestesc pe scurt: Robert gonea ca nebunul, se baza pe detectorul de radare care s-a dovedit o cutiuta numai buna de amuzament pentru pasagerii de pe bancheta din spate, nicidecum sa detecteze vreun radar (pentru minciuni o fi bun?). Eu gemeam de durere, intr-o stare de semi-incostienta, si tocmai ma gindeam in ce sa vars continutul stomacului care se pare ca ma incomoda. Ne-au oprit doi politai, ca uite atita e limita legala, noi am mers cu atita si ne-au aratat si tabelul cu amenzi, ca sa nu credem ca ne trag in piept. Robert si-a recunoscut fapta, a zis ca plateste, dar stai ca n-avem atitia bani in portofel, si aia nu primeau decit bani gheata sau plata cu carte de credit, care era in camera de-acasa, bine mersi. I-a intrebat Robert daca nu merge sa le lase permisul si sa se intoarca cu cartea de credit, au zis ca nu tine, ca poate sa-l declare pierdut dup-aia. M-am oferit eu sa ramin sa le tin companie pina se intoarce Robert cu banii, dar probabil ca nu eram o oferta prea apetisanta, asa livida si obosita cum eram. S-au uitat la mine si au zis “Ntz. Ne-e” (nici pentru politistii din Tarragona nu sint valabila, va dati seama, probabil ca ma incadrez la categoria soferilor de tiruri de prin parcari, chestie care n-a fost prea departe de adevar, pentru cei ce vor avea rabdare sa citeasca pina la sfirsit).

Pina la urma, s-a hotarit ca ne vor insoti politistii pina in Tarragona, la un bancomat, sa scoatem bani si sa platim cash (am uitat sa spun, ca Robert avea cardul la el, dar nu era Visa sau Master cum se cerea la aparatul politailor). Am pornit in urma lor, ne-au bagat iara pe autostrada, la care noi tocmai platisem taxa, inainte sa ne scoata ei. Ei au trecut bine mersi cu masina cu girofarurile in actiune, li s-a ridicat bariera fara intrebari, insa Robert trebuia sa mai plateasca o data, la care s-a inervat si a zis ca el nu mai plateste, si a trecut imediat in urma lor, cu bariera lasindu-se usor pe capota. Atunci a inceput sa sune alarma, au intrat toti in panica si eu ma uitam ingrozita daca nu pornesc si cei de la administratia drumurilor cu motocicletele dupa noi, sa le platim taxa de drum. Radu a intrebat, foarte ingrijorat de situatia creata, ca unde mergem acuma, daca nu cumva la inchisoare.

Am scapat si de urmarirea pe autostrada, am platit amenda si gata, ne-am dus acasa ca eram prea bolnavi si faliti ca sa ne mai aventuram pe sosele ca nebunii. Am zacut pe plaja, unii s-au balacit ca guzganii de apa, am citit toata biblioteca ambulanta cu care ne-am carat, am jucat Monopoly, la care s-a instituit o amenda noua, de 10 dolari, pentru deranjarea ordinii publice. Radu era nevoit sa plateasca aceasta amenda ori de cite ori se repezea si vorbea tare, gesticulind necontrolat si darimind hotelurile de pe tabla de joc. Fie vorba intre noi, isi darima propriile hoteluri, ca nu stiu cum face, dar e intotdeauna plin de bani si ii scapa hirtiile de 500 printre degete, ii cad pe jos si in loc sa aiba grija de propriile proprietati, se uita la altii si le face inventarul. Pe Robert il enerveaza la culme si se repede sa tipe la copil – s-a instituit si o amenda pentru asta, pina la urma. Eu ma enervez pe amindoi si zic “Da-o dracului de treaba”, ceea ce m-au amendat si pe mine pentru limbaj necuviincios. Pina la urma, am ajuns sa-i luam banii lui Radu din sfert in sfert de ora, zicindu-i ca gata, a trecut sfertul academic, a venit timpul sa plateasca amenda obligatorie, ceea ce l-a enervat peste masura si s-a ofticat, ca el era cuminte in momentul respectiv.

Robert se mai enerveaza ca Radu ride exagerat la glumele proaste pe care le face (tot el, Robert), si ca ce are de ride atita – drept pt. care l-a trimis in camera la el, sa-si schimbe tricoul si sa numere pina la 300.000. Radu s-a dus, s-a schimbat si s-a apucat sa numere, dar cind si-a dat seama ca-si bate joc de el, iar s-a enervat.

In aceasta atmosfera calma si pasnica din sinul familiei, eu am avut chef de inca o excursie scurta pina la Tarragona, orasel mic la malul marii, cu piata medievala si strazi in panta si catedrala veche si ziduri de aparare de pe vremea lui Traian, care se pare ca e bastinas din aceste locuri. Ei se lauda foarte tare cu Traian, ridicindu-i statuie la fiecare intersectie, ca uite e fiul satului si a ajuns imparat la Roma. Eu ma imbracasem in rochia alba de dantela (pe care cind mi-am cumparat-o, mi s-a spus ca ce mi-am pus pe mine, fata de masa?) si mi-a placut tare mult in oraselul ala, curat si ingrijit si frumos colorat.

In alta zi am fost la Montserrat, care-i un munte linga Barcelona, unde e o manastire si se vede privelistea foarte fumos. Manastirea nu-i cine stie ce, e plin de turisti care vin sa bifeze pe ghid si acest obiectiv turistic. Muntele e spectaculos, o sa vedeti in poze. Bineinteles ca se faceau si ceva trasee de-acolo, dar n-am reusit sa urnesc muntii din loc, chit ca era unul cu numai 20 de metri diferenta de nivel. Radu ar fi vrut sa mearga, dar Robert a zis ca pentru el e penibil un asemenea traseu, iar pentru altele adevarate nu are bocancii la el, asa ca a picat ideea mea si am inteles ca e cazul sa ma potolesc si sa nu mai exagerez.

Dup-aia am mai mers o data la Barcelona, si am vazut un muzeu cu lucrari de-ale lui Dali, schite si incercari la temele arhicunoscute. Lui Radu ii plac ceasurile si pianele deformate, si cind a auzit ca Dali era pictorul meu preferat in tineretile de mult apuse, s-a mirat foarte tare, el credea ca e un ciudat, daca ii plac suprarealistii.

Cind am plecat, am oprit si la Figueres, sa vedem muzeul mare al lui Dali, la care desi am pierdut vreo doua ore, ne-a placut la toti si a meritat pina la urma. Eu as fi vrut sa-mi cumpar de la magazin un ceas din ala albastru cu furnici pe el, dar m-am zgircit si am zis ca lasa, mai bine sa-si cumpere Robert cd cu muzica celui ce ne-a cintat la chitara cit am stat la coada. Pentru ca eu sint o fiinta cumsecade, buna si habar n-au ceilalti sa aprecieze, na!

Pe drumul de intoarcere, am fost lasata sa conduc si eu, pentru ca era liber pe autostrada si se mergea foarte lejer. Robert s-a apucat sa filmeze drumul, ca sa se vada realitatea si sa nu mai deformez eu, acuzindu-l pe nedrept ca ar fi enervant si pisalog si agresiv. Eu i-am zis ca n-are nici un rost sa filmeze, pentru ca oricum se stie cu camera in functiune si se comporta ca un ingeras, asa ca nu e relevant ce va iesi pe pelicula.

In Franta, la o trecere de platit taxa pe autostrada, s-a petrecut incidentul cu taranul francez pe care il povestesc iara pe scurt, pentru cei care nu stiu. In timp ce stateam la coada sa platim, s-a inchis casa din fata noastra si toate masinile au trebuit sa se anexeze pe rind la coada alaturata. Pina aici, toate bune si frumoase. Numai ca, atunci cind ne-a venit si noua rindul sa ne bagam, un olandez obraznic nu ne-a lasat, zicnd ca el sta acolo la coada si nu vede de ce ne-ar ceda prioritate. M-am uitat atunci la urmatoarea masina, un Citroen Xantia cu numar francez, si incercam sa-i prind privirea soferului, sa-l intreb politicos daca ne lasa (coada era pe partea dreapta). Numai ca frantuzul taran imputit, nici n-a schitat vreun muschi ocular catre noi, tinindu-se tare. Eu i-am spus lui Robert sa nu se bage ca ala nu ne lasa, dar el zis ca nu se poate asa ceva, continuind sa inainteze incet. Ala a mai inaintat, pina la un milimetru de noi, sa ne dea clar de inteles ca vrea razboi, la care Robert a deschis geamul, strigind la el daca e cumva idiot. Taranul cu pricina s-a bagat mai departe, ne-a agatat oglinda din dreapta si a dat-o peste cap, la care Robert a vazut rosu in fata ochilor si a luat brusc dreapta de volan, bagindu-se efectiv in el, zigiriindu-i tot restul de masina.

Dup-aia ne-am bagat si noi pentru ca o tipa din spate care a asistat la toata scena cu scintei, ne-a lasat in fine sa intram si noi in coada. Dupa ce-am platit, Robert a pornit in urmarirea taranului, prinzindu-l din urma si inghesuindu-l pe banda din dreapta, dupa care i-a taiat fata brusc si a mers asa, ostentativ, cu 50 la ora, facindu-i si ceva semne cu stopurile, parca. Eu una nu m-as fi bagat la asa ceva, pentru ca e oricum inutil si nu mai dau explicatii, dar in fine, dup-aia iar reiese ca ma iau de Robert si nu mai am chef. Nu mai zic, ce-a fost la gura noastra la adresa frantujilor imputiti, mincatori de melci si cu un jucator ca Zidane in nationala, ca sint o rusine mondiala pe fata planetei ceea ce se vede cu ochiul liber oriunde te duci. Chestii, semne obscene pe ascuns, sa nu ne vada Radu, injuraturi nationaliste spuse printre dinti, pentru ca iar nu trebuie sa ne asculte Radu, care se duce si spune pe la prietenii lui frantuji si dup-aia mi-e ca se isca un razboi inter-etnic pe Stademannstrasse, ceea ce n-ar fi prea placut. In fond, ala era un taran si nu era reprezentativ neaparat pentru intreaga natie, peste tot fiind nesimtiti d-astia patentati. In Romania, cred ca un astfel de incident s-ar fi solvat cu bataie la drumul mare, daca nu si cu ceva politie pina la urma.

Dupa ce ne-a trecut enervarea, am ajuns pe Coasta de Azur, unde am intrat in Cannes sa vedem locurile incarcate de istorie, pe unde a pasit Robert in anul 2000, cind s-a dus cu firma la o prezentare de masini. Foarte frumos acolo, lux extraordinar, hoteluri de-alea la care se duc cei care nu mai au cu ce sa se laude la gagici, masini scumpe, luminatie si palmieri ca-n filme. Dup-aia am intrat in Italia, zicind ca de-acum sa cautam hotel de dormit. Numai ca hoteluri de dormit nu-s, am intrebat la toate campingurile daca n-au unde sa ne primeasca. Pina la urma, ne-a indrumat un hotelier catre pensiunea din capul satului, unde ne-a zis ca gasim sigur camera libera. Acolo era un mos care ne-a intrebat daca vrem camera separata sau dormim cu copilul si a zis ca uite, ne da cheia de la ultima camera libera pe care-o are. Robert era foarte entuziasmat de hotelul ala, eu i-am zis ca stai domne, ca e d-ala cu camere care se inchiriaza cu ora, era evident. El a zis ca nu, vai, cum pot sa ma gindesc la asa ceva, dar pina la urma i-am dovedit ca am avut dreptate. S-a cam inscirbosat el un pic la inceput, dar dup-aia s-a gindit el mai bine si i-a cam suris ideea. Pina cind au incercat unii sa intre peste noi in camera, si atunci a sarit ca o pantera sa ne apere. Cred ca daca era mai adormit, s-ar fi dus sa deschida usa sa intrebe amabil ce doresc.

A doua zi am mers prin Elvetia, pe la pasul San Bernardino, eu excitindu-ma iara la peisajele alea minunate, cu munti si cabane si lacuri si riuri si caprioare care zburda pe pasuni – arata ca intr-un tablou de la geamuri, rame si oglinzi. Bene, iata ca imi revin si nu ma mai entuziasmez atita.

Dupa cum se vede, am povestit mai putin de locuri, mai mult de ce s-a intimplat. Iata mai jos si citeva consideratii generale despre lume si viata:

  • mi-a placut la piata de pasari de pe Ramblas: aici nu erau numai papagali vorbitori si pasari exotice de tot felul, ci si gaini, cocosi, ba chiar si banalii gugustiuci. Cred ca Nelu Tiganu (vecinul Vilcilor) ar face o afacere banoasa vinzindu-si curcile acolo, decit la parterul casei;
  • mi-a mai placut combinatul chimic BASF, linga Tarragona – l-am vazut noaptea, luminat la maximum, parca era un oras gigantic;
  • am cules graunte de aur din apa marii (de aici numele de Costa Daurada – Coasta Aurita). Robert zicea ca e pirita cuprifera, ca e mica d-aia de se pune la zugravit ca sa straluceasca peretii, dar eu am crezut in visul meu cu pepitele culese din nisip si nu m-am lasat impresionata de rau-voitori d-astia care stiu numai sa arunce cu vorbe. Nici Cristofor Columb n-a fost crezut cind a zis ca vrea sa plece in Indii, si acuma nu mai stiu cite statui sa-i ridice la orice colt de strada! E-adevarat ca pepitele mele s-au innegrit pina am ajuns acasa, dar eu cred ca s-au oxidat din vreo cauza necunoscuta. Ideea ramine: acolo e loc de imbogatire sigura, e de mers cu sita si cernut bine nisipul;
  • mi-am cumparat o bratara de la Pedrera, una din casele lui Gaudi la care am intrat sa vizitam si pe dinauntru – un apartament absolut colosal, cu mobilier interbelic si accesorii de-alea care ma dau pe spate – mi-am amintit de lista de cumparaturi a lui Titu Maiorescu, despre trusoul miresii descris de Ioana Parvulescu in cartea sa cu Bucurestii;
  • ce n-am vazut in Spania: castele, corrida si nici mori de vint (numai niste centrale eoliene moderne, care nu au nici un farmec);
  • nici Don Quijote n-am vazut, sau vreun alt hidalgo inflacarat; numai un Sancho Panza amarit, sub forma unui vinzator de la pravalia din sat, pe care il intrebau niste nemti pe engleza, daca vorbeste limba lui Shakespeare sau a lui Goethe;
  • pe mine m-au intrebat vecinii de alaturi daca locuiesc acolo in mod permanent. Cred ca i-am indus in eroare pe toti nemtii cu masina noastra cu numar de M�nchen si cu limba vorbita, care nu se stie ce dialect ciudat catalan or fi crezut ca e. Eu udam intr-o seara florile cu furtunul, si vecinul (neamt sau austriac) ma saluta si apoi ma intreaba daca sint de-acolo, de-a casei.

Inchei aici, c-a iesit iara o placinta lunga si plictisitoare, m-a cam parasit vina de povestitor cu farmec. Asteptam filmele.

Leave a Reply