Dresda 2006

Uite ca am fost si la Dresda, unde e asa, ceva… nu prea stiu sa explic. Radu de exemplu n-a inteles. Pentru mine a fost ceva in plus, ca am realizat ca au trecut 25 de ani de cind am fost prima oara cu mama si cu tata!!! Ma cam ia cu fiori reci pe sira spinarii, dar ce sa facem? Toti murim odata si-odata. Ce-am gasit acolo, dupa 25 de ani? Am gasit Zwingerul, catedrala, Residenz-ul si Elba, care-s aceleasi. Si mai ales fresca cu sirul de principi saxoni, de care mi-aduc aminte cu exactitate.

Urmeaza pasaj lacrimogen, cu efluvii sentimentale special pentru Tatinul: Tata, mi-aduc aminte cu lacrimi in ochi, cum ne-ai pus sa ne uitam la fresca aia, dindu-ne explicatiile de rigoare din ghidul turistic (explicatii de care nu-mi aduc aminte nici o boaba), stiu numai ca stateam intr-un soare infernal, fiind fortati sa urmarim acel desen pe perete, care nu stiu de ce era atit de formidabil.

E de prisos sa precizez ca am regasit aceeasi expresie (inexpresiva) in privirea lui Radu. Sau la Frauenkirche, unde m-am trezit explicind de zor cum sta treaba cu zidurile, care-s vechi si care-s noi si dupa ce ne dam seama, am ramas cu fraza neterminata, nestiind daca sa continui sau nu. Am continuat totusi sa duc la bun sfirsit explicatia, ca sa ma afund bine de tot pina la limitele penibilului. Ca sa dam un aer de optimism intregii povesti, eu zic ca totusi ma situez inca pe o pozitie avantajoasa. Cind o sa ajung sa dau lectii tineretului despre diverse metode de innodare a unei pungi de gunoi de exemplu, atunci da, o sa fie trist. Dar eu sint nefericita ACUM, pentru ca acum le vad si le percep. In fine, sa lasam. O sa mai treaca inca 25 de ani.

La peretele cu fresca a fost totusi si ceva distractiv, anume un mim care se misca fenomenal si era distractia copiilor din zona si nu numai. Asta nu era pe vremea noastra, numai acum, cu capitalistii astia care tin sa ne entertaineze cu orice pret. Trecind peste aspectele astea, centrul Dresdei e intr-adevar minunat, refacut si curat si monumental. Am vazut si Academia de Arte unde a studiat Darvas, aici era o cupola mareata toata numai de sticla, la care obraznicii i-au spus “Storcatoarea de lamii” – avind intr-adevar curbura si linia numitei storcatori.

In oras, mergind pe strazi, e liniste si pace. Pustiu chiar. E foarte inverzit, sint copaci colosali care – culmea! – cresc liberi, neingraditi de foarfeca vreunui gradinar cu pretentii de peisagist-stilist. Sint multe case parasite, blocuri vechi lasate in paragina. Se mai gaseau o multime de case “d-alea” la care suspinam eu si cu Cristi, anume parasite, dar inca frumoase si cu stil, asteptind o mina de artist care sa le scoata valoarea.

Am fost si la Meissen, unde se face portelanul cu acelasi nume, dar la manufactura era inchis, si se inchisese si la catedrala unde au clopotei din acelasi material (lipsa de activitate inventiva domle!). Era inchis pentru ca era tirziu, precis o sa ma intrebe altii DE CE era inchis. Ne-am plimbat pe stradute in panta, unde e iara minunat, sint circiumi cu pravalia la strada si curte interioara cu iedera, magazine de antichitati si aduce asa, un pic cu Sighisoara – daca scoti catedrala din peisaj si strici putin fatadele. Circiumi, magazine, umbrelute colorate, clopotei de portolan, insa totul era ca la Bavaria Film Studio, adica pustiu si nepopulat si parca lipsit de viata.

Am vazut si aici case parasite, si ne-am facut imediat planul, sa cumparam si sa dezvoltam turismul local, asa cum ne apuca la fiecare colt de strada. In cei 15 km cit am mers pe soselele DDR-iste, mie mi-a placut in sate, pentru ca sint tarani d-aia adevarati si priceputi si cine a ramas dupa revolutie, a facut treaba. Aici e o mare diferenta fata de Romania, ca in Romania a ramas toata lumea, si bogati si saraci si sint contraste mult mai mari. Aici, au plecat imediat (de-aia si pustietatea asta) si putinii care au ramas si-au incropit ceva, ca sa nu moara de foame. Auzisem ca sint fabrici parasite, uzine si combinate gigantice prin care bate vintul. Sint intr-adevar. Eu, ca un expert si analist socio-economic, spun cu mina pe inima ca da, asa e (am vazut vreo doua fabrici d-astea).

Radu zicea ca el nu intelege cuvintul “dezolant”, ca lui nu i s-a parut nimic trist. Ei, aici i-am explicat ca asta-i unul din lucrurile de oameni mari. M-a mai intrebat de ce-i Darvas suparat si i-am zis ca tot pe motive de oameni mari si ma enerveaza la culme chestia asta, ca niciodata n-am recurs la catalogarea asta meschina intre adulti si copii.

Mie mi-a placut si la Darvas in casa, unde sint niste copii minunati si are o colectie extraordinara de poze facute de el la Viscri, in niste vremuri imemoriale, dupa cite mi-am dat seama. Si mi-a mai placut la muzeul Erich Kästner, care iara e un personaj ce scormoneste amintiri. Acolo era o incapere cu multe sertare, unde scociorai de unul singur si gaseai articole si carti si scrisori, adica obiecte obisnuite pentru un muzeu al unui scriitor, insa ideea cu sertarele era originala. In fata unei circiumi “Kästner” era o statuie de bronz reprezentind un teanc de carti cu palarie deasupra. Casa unde era muzeul, era o casa a unui unchi de-al lui, unde copilarise si ii placea sa se suie pe gard sa priveasca in afara si folosise metafora asta si mai tirziu, ca idee de “privit peste gard”. La gardul cu pricina era chiar si o statuie de bronz catarata, privind in strada, si lui Radu i-a placut atit de mult ideea, ca s-a dus repede sa se suie si el linga statuie, fiind evident admonestat cu un latrat scurt si morocanos de ciinele politist care ne-a insotit.

Mihaela spunea ca ea se uita la o caseta cu Cioran, ca sa-si defineasca depresiile si poate asa, definite, sa nu ne mai bintuie. Le micsoram macar, ca de anihilat nu cred. Ei, o plimbare la Dresda pe linga ziduri mazgalite si mai ales o plimbare pe malul Elbei, au acelasi efect benefic.

Dupa cum se vede, nu sint intr-o dispozitie de zile mari, asa ca inchei, sa nu va molipsesc.

Irina

Leave a Reply