Napoli 2007

amalfiDupa atitea aventuri, dupa ce ca ne-am gindit sa ne implicam serios in viata sociala, infiintind o Liga a luptatorilor cu morile de vint, iata ca a venit si vremea sa ne intoarcem la oile noastre. Sa povestim adica de excursia pe meleaguri sud-italice.

Ei bine, am plecat in vacanta cind tocmai se incheiau vacantele scolare la restul europenilor, scoala europeana fiind evident mai europeana decit restul. Din aceasta cauza, am stat la o coada infernala la check-in, toata lumea intorcindu-se pe la casele lor. Am ajuns la Napoli, unde ne-am dus sa ne luam masina rezervata, domnul de la ghiseu indicindu-ne cam pe unde se afla parcarea si ne-a trebuit numai vreo ora pina sa ne suim in sfirsit in masina si sa purcedem la drum. Toate bune pina aici, dar ca sa iesi din Napoli fara harta si fara navigator, asta-i o alta mincare de peste. Eu am dat indicatii pretioase, urmind pas cu pas fisa scoasa de acasa, de la Michelin. Insa Robert, vazind ca-l bag prin niste hrube mai ceva ca-n misterele Parisului, a preluat ca de obicei comanda, navigind de unul singur dupa propria busola localizata pe undeva prin burta, asa se zice. La halul de imbirligari de autostrade, de tangenziale si de alte centuri suspendate pe nu stiu cite nivele, era greu de gasit drumul corect.

Ne-am gasit autostrada care ne trebuia si pe la 12 noaptea am ajuns si la agentia unde ne astepta doamna cu cheia de la apartament. Apartamentul era situat la o distanta de 142 de trepte mai sus de nivelul strazii. Doua camere si bucatarie, foarte frumos aranjate, recent renovate si cam frig inauntru. Prima noapte am dormit cu pulovere si doua plapumi. La televizor era TVR International, unde am vazut Titanic Vals cu Birlic. A doua zi ne-am fitiit prin oras, era frumos si toata lumea se pregatea de faza finala a carnavalului (de Lasata Secului), cu parada si caravane si distractie pe bat.
Seara ne-am dus si noi la carnaval, unde toata lumea dansa, se distra la nebunie si ne-a placut tare mult. Eu cu Radu am intrat si noi in dans, pina niste fete vesele mascate in diavolite s-au uitat oaches la Radu – acesta din urma gasind de cuviinta ca e cazul sa se retraga demn, tragindu-si caciula pina la nas. Am reusit sa-l mai conving sa mai dansam o data, de data asta mai retras, pe trotuar, la o alta discoteca unde se cinta rock si Radu m-a dat pe spate cu figurile lui, invirtindu-ma ca un maestru de la “Dansez pentru tine”, emisiunea lui preferata.

Ne-a convins sa-i cumparam un spray d-ala cu “muci”, adica un gadget care scuipa o substanta cauciucata, colorata strident. Ne-a improscat pe toti, pe haine si mai ales pe o masina unde se aflau calatori, fiind admonestat de tatine-su care s-a speriat.

Dupa o asemenea distractie, a doua zi n-am mai fost in stare de cine stie ce excursii ci am urcat pina la castelul din virful dealului, unde ne-a intimpinat insusi stapinul, un batrinel care ne-a aratat turnul de control si armele folosite din vremuri stravechi, ba chiar si un topor de decapitat oameni.

Ne-am plimbat mult cu masina pe coasta, e o sosea serpuita si minunata. Masina de baza pe o asemenea sosea e Fiat Cinquecento, adica Luigi din Cars, pentru cunoscatori. Fiind extra-sezon, toate circiumile erau inchise. Dar a fost mai bine asa, pentru ca altfel nu stiu cum ne-am fi descurcat cu aglomeratia. Radu, care in seara carnavalului pusese ochii pe un restaurant, ne-a tirit intr-o seara acolo, ca stie el sigur locul. Chelnerii abia asteptau clienti, nu era nimeni inauntru si ne-au pus la loc de cinste, la terasa sa ne vada toata lumea si sa le facem reclama. Am inghetat de frig, eu am vrut sa ma mut inauntru, dar Robert e extrem de rigid cind e vorba de mincat in public, asa ca trebuie sa respectam cu strictete normele regulamentare si sa nu ne mai mutam de la masa, o data ce ne-am asezat. A fost buna mincarea, dar cam piperata – la pret ma refer.

Am baut si Limoncello, lichiorul local care nu-i din lamiie pulpa cum s-ar fi crezut, ci din coaja de lamiie, ceea ce-i cam amar. Mozarella-i excelenta, acolo la ea acasa. La Positano e frumos de tot, e statiune d-aia de turisti cu fitze. Acum era totul inchis si ploua cu galeata, ceea ce nu ne-a impiedicat sa admiram totul, ca asa sintem noi, turisti care se dau pe spate. La Amalfi am aflat ca a fost republica maritima, una dintre cele cinci (sau sase) republici italiene de acest fel. Acolo era un hotel care se chema Busola si tatinul ne-a explicat ca aici a fost adusa busola in Europa de catre un marinar care a calatorit in China. Tot aici se afla si o fabrica de hirtie, pe care as fi vrut s-o vedem, dar era prea departe – instalatii autentice, medievale, tehnologie adusa tot din China, la vremea respectiva.

Ne-am plimbat mult cu masina, cum am zis, am si ratacit, ne-am urcat pe drumuri necunoscute, prin sate si printre livezi de lamii. Intr-o zi am fost la Grota Esmeralda, care-i o grota in care intra lumina prin refractie in apa marii si se vede incredibil. Ghidul care ne-a condus cu barca era un baiat care, cind a aflat ca sintem romani, ne-a zis “Foarte frumoasa” si “Uite, uite”. Ne-a facut si smaralde stropind cu visla in apa, ne-a aratat si o formatiune geologica ce semana, ca in orice pestera, cu bustul unui presedinte – Bush, Ceausescu, Basescu, Iliescu, ba chiar a zis ca ar putea fi si Angela Merkel, cind a aflat ca locuim in Germania. I-am zis atunci lui Radu ca uite, asta da exemplu de “Orele Europene”, materie de studiu pe care o uraste el la scoala, unde-i pune sa se amestece intre ei si sa socializeze – baiatul ala o rupea pe toate limbile, nu se sfia sa spuna, cum face Radu.

Intr-o alta zi am fost pe insula Capri, unde ne-am plimbat cu autobuzul intre Capri si Anacapri si debarcader. Am fost si-am vazut Arcul Natural, apoi casa lui Axel Munthe care iar vreau sa citesc cartea si am oftat un pic. La Grota Albastra am vrut sa mergem, insa am coborit cu piciorul vreo 10 km pina la nivelul marii, acolo negasind nici o barca binevoitoare care sa ne conduca. Fiind clar ca nu avea nimeni de gind sa urce inapoi acei kilometri, autobuzul fiind de fapt o fantoma care nu se stia cind vine si cind pleaca, aflindu-ne si in criza de timp ca ne pleca vaporul, Radu (tot el!) a gasit solutia, anume un numar de telefon la compania de taxiuri. A sunat Robert, si pina sa fumam o tigara, a aparut taxiul, sub forma unei limuzine albe. Soferul, un mos cu ochelari, ne-a dus pina la port, salutindu-se cu toata lumea, cu o mutra importanta. Eu cu Radu ne lafaiam in spate si nu ne venea sa credem ce curbe lua mosul cu limuzina lui pe drumurile alea imposibile. In alta zi am fost la Procida, o alta insula aproape de Ischia. Acolo era mult mai mic, am vazut oraselul in citeva ore, am urcat pina la o manastire – unde am vazut eu o casa parasita si am vrut sa sun pe la usi la vecini, sa intreb cit costa, pentru ca eu acolo vreau sa mor – pe virf de munte, in mijlocul marii – mama, cum suna!!!

La Pompei ne-a placut tare mult, am vazut teatru, case si palate, magazine gen fast food, lui Radu i-a placut la Stadion, lui Robert i-a placut la Lupanare unde erau si poze pe pereti, ale naibii cum s-au pastrat tocmai alea, lucrul dracului. Am fost si la Herculanum, care-i mult mai bine pastrat, acolo erau case aproape intregi, cu etaj si acoperis.

Tot Radu s-a ocupat si de adrenalina excursiei. Intr-o seara s-au dus cei doi barbati la cumparaturi, eu raminind in masina sa-i astept. Cind sa iasa, Robert statea la casa sa plateasca, si Radu a zis ca el iese si vine la masina, insa a luat-o in directia gresita si cind si-a dat seama, s-a oprit la intersectie, aproape plingind de frica. Robert a venit la masina, si da-i si cauta-l pe copil, unde e si unde-o fi disparut. Intre timp, cei de la restaurantul unde mincasem atunci la terasa, l-au vazut pe Radu ca s-a pierdut si l-au chemat inauntru, l-au luat pe italiana, el a zis pe engleza ca nu stie italiana, si atunci l-au chemat pe fratele patronului, care stia engleza si l-au descusut de toate cele, ca sa dea de noi. Atunci a fost vazut si Robert, care se invirtea nauc pe-acolo, si l-au chemat sa-si recupereze copilul. Dadeau ei de noi, se duceau la politie si intrebau cine-s singurii turisti din oras, dar sperietura a fost groaznica, mai ales pentru Radu, care a zis ca restaurantul ala i-a salvat viata. Noi ne si gindeam, la scenarii de-alea gen “Singur pe lume”, cum l-am fi pierdut noi pe Radu, si el ar fi ramas acolo sa fie picolo la circiuma, apoi ar fi mostenit probabil restaurantul, de la patronul binevoitor care i-a salvat viata in copilarie.

La Napoli n-am fost ca era urit, numai blocuri mizere ca in Ferentari. Ne-am dus in centrul administrativ, unde ne-am pozat cu zgirie-norii, care-i plac lui Radu.

Cam atitea am avut de povestit, restul se vede in poze.

Leave a Reply