La Palma

Simbata de dimineata s-a apucat Robert sa ia bagajul la puricat, ca evident eu nu luasem ce trebuie si din greseala, a cazut valiza pe jos. Eu zic ca atunci s-a rupt minerul. El zice ca nu, minerul era deja rupt inca de asta-vara, stie sigur ca el cu mina lui l-a rupt. Eu n-aveam nici o intentie sa dau vina pe el ca rupe minere de valize, dar daca omul s-a jurat ca stie atita de sigur, ce sa mai zic. Ireparabilul era consumat, asa ca am gasit o solutie simpla si ingenioasa sa reparam totusi ceea ce parea de aruncat.

Pornind de la reteta ramelor de ochelari sparte si legate, eu am venit cu ideea unei banale bucati de sfoara. Mai intii Robert a fost exasperat, ca “Cum o sa mergem asa, doamne-fereste, se uita lumea la noi!”, dar apoi a acceptat si s-a dus in beci sa caute nu numai sfoara, ci si o rola de scoci care din pacate s-a dovedit a fi alb. A facut o opera de arta, legind minerul cum se vede in poze. la_palma-264.jpgCind eu l-am laudat ca a facut o treaba excelenta, mi-a zis sa nu uit ca pe vremea tineretii noastre se gasea numai produsul numit Leucoplast, sau si mai si, Isolierband din ala negru, care nu lipsea din trusa oricarui amator de bricolaj. Am plecat, am zburat, am ajuns la destinatie dupa indicatiile de pe harta si spiritul de orientare al lui Robert, care ar putea cistiga orice concurs pe tema asta. Bate tot in materie de mers la sigur, nu stiu cum face, dar e treaba lui si daca se pricepe omul, sa-l lasam sa-si faca meseria. Numai de s-ar limita la ce se pricepe, si nu s-ar mai baga in farfuria lui Radu cind stam la masa.

Insula asta e una dintre cele mai noi din arhipelag, adica are numa vreun milion de ani si e extrem de stincoasa si abrupta, de-aia nu se gasesc plaje intinse si de-aia nu se practica nici turism de masa, ceea ce e perfect pentru unii ca noi. Era plin de indragostiti veniti sa petreaca Sf. Valentin intr-un loc romantic si izolat de lume. Si pensionari dintre cei activi, care vin la cure de teren, nu din cei care zac la bai de namol. Noi nu stiu la ce categorie ne-am incadrat, fiind prea grasi ca sa mai urcam la doua mii de metri (“Asa grasa ca acum n-am fost de cind ma stiu” – puneti fraza asta ca motto de-acum incolo, nu-mi place sa ma repet). Robert nu e gras, la el numai tricoul e de vina, avind o forma bombata nu stiu cum…

Casa la care am stat se numeste El Molino, adica moara de vint. Numele i se trage de la o moara artizanala pusa pe atelierul de olarit al lui nea Ramon, care are si magazin de desfacere si o cumnata circiumareasa. Nea Ramon e persoana vestita in tot satul, fiind trecut ca punct de interes turistic prin toate ghidurile. A participat si la expozitia mondiala de la Sevilla cu oalele sale lucrate in stilul culturii prehispanice. Noua ne-a placut curtea plina de vegetatie locala, amenajata asa ca o gradina botanica, mai lipseau etichetele prinse de plante. Si ne-a placut ciinele botezat Bibicul, pentru ca avea o fata asa de smechera si pus pe glume tot timpul. I-a furat un ciorap lui Radu, cind a vazut ca noi nu ne inghesuim sa-i aruncam halci de carne.

Caminul cu focul arzindRobert a avut grija de noi, ca de obicei, sa ne simtim bine. Proprietarul i-a dat mina libera sa faca focul in soba, ceea ce l-a incurajat si a zis c-o sa ne faca sa simtim adevarata aventura, adica o sa ne arate el cum se face focul fara solutie d-aia de aprins. Cum faceau si stramosii nostri prin pesteri, ce, aia aveau spirt solid cumparat de la supermarket? S-a apucat sa arda tot ce i-a picat prin mina, ne-a pus sa stringem toate cutiile de carton sa nu se piarda nimic. Si a incropit un foc din servetele si hirtie igienica. Lemnele cele groase s-au aprins si ele la un moment dat, din simpatie si mai mult asa, de politete. S-au stins insa imediat, pentru ca afara batea vintul in rafale si nici vorba sa arda ceva. Eu am plecat din sufragerie cind aerul a devenit irespirabil. Asta nu l-a descurajat pe unul ca Robert, care statea linga vatra ca o vestala. A deschis geamurile, s-a aerisit un pic si a luat-o de la capat. Radu avea nu stiu ce meciuri din cupa uefa si il deranja ca taica-su se tot fitiia prin fata televizorului cautind ceva sa mai arunce pe foc. Intre timp, fumul s-a intetit pina la o densitate inimaginabila, am mai deschis de trei ori toate geamurile si usile sa facem curent, focul a ars mocnit afumind toate hainele care cica miroseau a tigan – asa s-a exprimat Robert, dezgustat de ce-a facut.

Intr-o zi ne-am dus in expeditie pe mare, sa vedem delfinii. Am dat o multime de bani, ne-au ametit vreo trei ore aratindu-ne malul abrupt al insulei, ca la sfirsit sa vedem si niste delfini sarind din apa. Valurile erau de vreo doi metri – zice Robert – si de cinci metri – am zis eu – asa ca undeva pe la mijloc. La inceput am stat crispati, dar dup-aia ne-am obisnuit. De veghe in lanul de secaraRobert cica ar fi fiul marilor, iar Radu Batrinul spintecator al marilor insingerate. Ne-au aratat Portul piratilor, adica niste case izolate unde probabil ca se trageau casete pirat. La inceput, cind stateam la coada sa ne imbarcam pe vas, ne-au atras atentia sa nu dam cu capul. Radu a fost atita de atent, ca a dat cu fruntea, zguduind bine de tot toata ambarcatiunea. Unii i-au dat o conserva rece de bere sa si-o puna la cucui, pe care i-a confiscat-o Robert si a baut-o. A venit apoi o doamna binevoitoare, care a inceput sa-l unga cu o crema pe dupa urechi si ne-a explicat ca in felul acesta nu va face cucui. Eu am crezut c-o fi vreun leac tamaduitor, dar Robert s-a interesat cu ce-i da, si atunci ne-a zis ca e vorba de unt de pus pe piine. I-am multumit doamnei, Radu a parut extrem de satisfacut de tratamentul aplicat si s-a dus la prora navei sa dea piept cu valurile. Dup-aia a mincat vreo patru sandviciuri oferite de personalul navei si i s-a facut rau, el zice ca avea rau de mare dar eu cred ca i s-ar fi facut si daca statea intins in pat.

Tot invirtindu-ne noi pe-acolo pe insula, pe drumuri de munte si ocolite rau de tot pe stinci, mai vedeam din cind si cladirea Observatorului astronomic, obiectiv de mare importanta la care eu una am visat o viata. Robert voia sa ajungem sus pe culme, nu ca ar fi tinut neaparat sa vada Observatorul, ci asa, din spirit de cuceritor, adica sindromul cocosului care cauta movila cea mai rasarita din ograda sa vada lumea de sus. Eu cica nu sint in stare sa patrund taina acestui imbold, pentru ca n-as avea acel organ daruit cu mare strictete de catre Atotputernicul, numai celor alesi.

Dupa ce am avut vreo doua tentative esuate, eu fiind facuta dictatoare ca vin numai cu idei care nu-i convin lui Robert, am ales o zi plina de nori si ceata ca sa urcam sus pe munte. Vizita la Observator a fost exclusa, dupa ce am citit in ghid ca usile sint deschise pentru public foarte rar, si trebuie intrebat cu un an inainte la o agentie de turism din Santa Cruz cind sint aceste zile extrem de speciale. Agentie n-am gasit, asa ca n-am avut pe cine sa intrebam si am zis ca hai pina sus, poate s-o nimeri sa avem acel noroc sa fie tocmai atunci zi de vizita cu publicul. Norii se inteteau, ceata crestea in intensitate, am urcat cele 498 de curbe cit erau scrise la carticica, Radu se plingea de rau de mare, si ca pe el nu-l intereseaza nici Observatorul si nici vederea panoramica asupra lumii intregi, asa ca de ce-l chinuim in halul asta sa-l urcam pina la mii de metri altitudine, cind el isi doreste sa pluteasca in deriva la malul marii.

Pe piscDupa un drum anevoios, care incepea sa arate cam ca in Mordor, cu stinci cazute pe sosea, copaci arsi in incendii devastatoare, o ceata deasa si un frig din ce in ce mai muscator, am ajuns si sus pe creasta. Zi de vizita nu prea parea sa fie, nu stiu ce am fi putut sa vedem pe cer, daca nu vedeam nici la un metru in fata nasului. N-am vazut nici macar cladirea Observatorului, ca m-as fi dus acolo sa pun mina pe el si sa-mi fac poza, chiar daca nu ma lasau sa intru. Insa scria peste tot “Staff only”, asa ca nici vorba sa ne apropiem de asemenea obiectiv strategic de importanta mondiala. Nici de vederi panoramice n-am avut parte, Robert s-a uitat numai la un afis turistic cu muntele, incercind sa fumeze o tigara la umiditatea de 95% cit era in atmosfera. Pentru cei interesati, aflati amanunte aici:
http://www.gtcdigital.net.

plympus-148.jpgNe-am dus si la plaja, ca sa-i facem pe plac si acelui membru al familiei care are placeri la nivelul marii. Plaja e neagra, nisipul e facut din roca vulcanica macinata. E bun ca nu se lipeste ca nisipul de scoici. Daca la Copsa Mica ar fi plaja, ei uite-asa ar arata. Ne simteam cam ca in haldele de carbune. Eu am luat si mostra sa pun acasa la sticluta de colectie, si am fost ridiculizata ca ma ocup cu treburi stupide de pensionara (am strins si plante sa pun la ierbar, asta n-am mai spus la nimeni ca iar ma luau peste picior).

plympus-121.jpgIn peregrinarile noastre si dind ocol la toata insula, am observat urmatorul lucru, care scria si la carticica si pot deci sa confirm cu mina pe inima ca asa s-a intimplat: clima variaza de la plus la minus – daca pe o parte a insulei ploua si e vint si furtuna, te sui in masina si te muti frumos pe partea ailalta si acolo-i soare de parca te-ai fi mutat intr-un alt continent. E o sosea ocolitoare de jur imprejur si una care taie insula transversal in doua, la jumate. Pe asta din urma se afla si un tunel, trebuie trecut muntele ala inalt. Cind intri in tunel ploua si e urit, iar cind iesi pe partea ailalta te intimpina un soare zimbitor si vesel, de-ti vine sa-ti lasi balta toate interesele.

Am bagat in portbagaj prosoapele de plaja, costumele de baie, carti de citit, geci si caciuli ca sa avem de toate si am mers asa, adaptind costumatia la vremea de afara. Radu a facut chiar si exercitii la mate, din plictiseala si atita lehamite de mers cu masina. Tot la carticica mai zice ca in luna februarie cad 90% din precipitatiile pe tot anul, asa ca s-a confirmat si treaba asta, se vede si in poze ca sintem cam plouati. Cind o sa mai mergem acolo, va fi sigur in alta luna, dar nu februarie. Temperatura medie e de 20 de grade celsius, ceea ce iar s-a confirmat, fiind ploaie calda tropicala, foarte placuta dealtfel. Vara cred ca e racoare, fiind munte inalt si ce sa mai zic, e locul ideal de mers si construit o casa de vacanta.

plympus-218.jpgSatele ar fi cica de oameni saraci, insula e declarata zona defavorizata si subventionata puternic de guvernul spaniol, se cultiva numai banane si nu creste nici o rosie si nici un ardei pe solul ala vulcanic. Asa tara bananiera mai zic si eu, sa vina ei in judetul Mehedinti sau Caras Severin sa vada acolo zone defavorizate si cum se locuieste. Pa insula sint intr-adevar oameni saraci, sint baruri si bodegi la tot drumul, se sta la vorba lunga si se dezbat probleme politice internationale, au totusi un nivel ceva-ceva mai rasarit decit cel balcanic, adica nu vezi saracia aia si mizeria socanta ca la Romania.

Noua ne-au placut oamenii de-acolo, nea Ramon de exemplu era genul de bunic sfatos care nu s-ar fi dat in laturi daca-l invitam la un paharel de vorba. Numai ca noi nu stiam spaniola, el abia o rupea pe engleza si n-aveam cum sa-l invitam. Radu a cumparat din aeroport un ghid de conversatie german-spaniol, ca sa ne descurcam in situatii de criza. Robert a zis ca el stie sa zica “Una cerveza freda por favor”, si asta i-e de-ajuns. Sint deci tarani in toata regula, au insa supermarketuri, Toyote de teren, se lauda cu un muzeu formidabil de broderii marete. Astfel de muzee se gasesc mai prin toate oraselele portuare, unde femeile au mult timp de pierdut si institutia numita sezatoare e la mare cautare. Aici nu sint porturi, ca nu au unde sa acosteze corabiile, fiind maluri stincoase. La Santa Cruz exista asa ceva, evident. Acolo vine si un trimaran d-ala care zboara pe ape, mergind cu o viteza inimaginabila intre insule. Nava se numeste Frederik Olsen si danezul, norvegianul sau ce-o fi probabil ca e putred de bogat, facind o asemenea investitie.

plympus-200.jpgMie mi-a mai placut in nordul insulei, unde e un podis inalt deasupra marii, cu copaci batuti de vint si miroase a flori. Acum de exemplu mirosea a flori de migdal, care infloresc tocmai in perioada asta si cica toata insula se acopera cu o patura roz. Eu, fiinta crescuta la oras cu nasul in tevile de esapament, habar n-aveam ce-i aia si am zis ca miroase cam ca un parfum d-ala de pus in masina (sint d-aia care zice “Ia uite cum miroase marul asta, ca un sampon!”). Trecind peste bancurile de rigoare, mirosurile sint intr-adevar indescriptibile, si mai ales puse in peisajul ala stincos si marin, te cam pune pe ginduri despre ce e viata asta si iata ce planeta avem. Eu am zis ca uite, sint mindra ca-s nascuta pe planeta Pamint si nu prea m-as duce sa traiesc pe Venus sau pe Marte (in caz ca m-ar invita cineva).

Cind eram pe vasul cu delfini, Radu s-a apucat sa comunice cu ei scotind sunete d-alea ciudate, la care evident c-a fost admonestat de tatine-su ca se uita lumea urit la copilul nostru. Lumea venise acolo sa faca poze, cu scule d-alea care mai de care, nu sa ne apucam asa sa ne dam in spectacol ca la circ (eterna poveste a adultilor din Micul Print, care nu inteleg nimic).

Mi-a mai placut la Garafia, care-i oras izolat de lume si intr-adevar parca e un decor de la studiouri de film, stradute pustii in panta, case in care nu stii daca locuieste cineva sau stau asa parasite si cu geamurile inchise.plympus-206.jpg Singura poarta deschisa era la bodega, unde stateau niste nemti si beau bere. Mai incolo erau niste localnici adunati la o partida de domino, si in rest usi inchise si pustiu. Oraselul asta se afla pe un drum secundar, o ramificatie din soseaua nationala. Din motive necunoscute, soseaua era inchisa pe portiunea aia, obligindu-te sa te duci pe drumul comunal, sa vizitezi astfel si Garafia si sa-l mai scoti din amorteala. Noi n-am stiut ce inseamna “Atencion! Caretera cortada”, am continuat pe soseaua principala pina am dat cu nasul de bariera si atunci am inteles ce voiau sa ne comunice localnicii. Dar a meritat ocolul, ca altfel ne scapa Garafia.

Tot pe-acolo se afla si un sat de hippioti d-aia adevarati, din anii ’70. Care traiesc prin pesteri, sau ma rog, totul cit mai natural si pitoresc. Cica e si-o circiuma numita “Finca Aloe”, tinuta de o tipa care se ocupa cu tot felul de leacuri tamaduitoare din aloe si alte plante. Acolo-i un fel de Hari Krishna, bati intr-un gong sa vina proprietareasa sa te-ntrebe ce vrei de baut. Satul se numeste Buracas, pentru cine-i amator de locuri netrecute prin ghiduri. Stiu asta de la o colega de serviciu, care mi-a recomandat locul. Se ajunge numai pe carare, nu e drum de masina pina acolo. Noi am pornit dupa indicatoare, dar la un moment dat s-a terminat drumul si n-am mai stiut pe unde s-o luam si am zis ca mai bine ne intoarcem la masina decit sa ne ratacim. Ploua cu soare, mirosea a migdale, am mincat o portocala cazuta pe jos, se faceau curcubee – “Bai, e cam frumos aici”, dupa spusele lui Radu.

Acum, ca am citit si ce mi-a scris Mihaela si s-a lamurit confuzia cu Las Palmas: cind am plecat, era un avion cu o ora mai devreme care mergea spre Las Palmas. Si erau doua cozi la imbarcare, pe un afis scris cu S pe altul fara S. Evident ca s-au gasit nemti sa incurce cozile, la care Robert a ris ca ce prosti, eu insa am tacut, ca era extrem de usor sa pici in capcana asta lingvistica si drept sa spun, si eu as fi incurcat borcanele si ghiseele. Dupa cum spuneam, sa-i lasam pe unii sa se orienteze in spatiu si sa-i rugam sa ne mai lase sa mincam linistiti, chiar daca ne scapa maioneza si ne murdarim la gura cind mincam. Toate observatiile lui Robert au incetat, cind si-a pus o pleasca de sos pe tricou, chiar pe portiunea bombata care-i tine loc de burta.

Cam atitea am avut de zis, m-am razbunat cit am putut si eu ca nu ne lasa Robert sa ridem si sa povestim prostii la masa, ne tot zice ca sintem nesuferiti si ca nu ne mai suporta, ca i-am distrus viata si ca sintem insuportabili, in schimb se supara tot el cind ne ridicam de la masa si-l lasam pe el sa astepte nota de plata, ca “Nu-i frumos asa ceva”, sa lasam omul singur, ca iata cum ne folosim noi de el ca de-o cirpa de sters pe jos si el nu e bun de altceva decit sa ne plateasca noua consumatia.

Fata de frumusetile naturii acolo in mijlocul oceanului, chestiile astea nu arata decit cit sintem de marunti, asa ca sa-i lasam pe unii sa fiarba in sosul intins sau nu pe tricou, si noi sa ne vedem de observatii celeste sau de comunicarea cu fiintele adincurilor.

Ba chiar unii au probleme primordiale, cum ar fi bucuria cumpararii unei banale gogosi. Radu atita s-a excitat ca si-a gasit Donut la autoservirea de la aeroport, incit de emotie, a varsat paharul cu Fanta pe toata tava, inclusiv pe farfuria cu gogoasa. Robert i-a zis ca asa va merge la masa, eu i-am zis chiar ca ar putea sa bea inclinind si sorbind din tava. L-a apucat plinsul, s-a trintit cu fata pe masa si a plins cu lacrimi amare, cind intregul lui univers era concentrat in gogoasa aia colosala, care acum se naruia inecata in suc. Pina la urma, s-a dus Robert si i-a cumparat o alta gogoasa, ca sa terminam cu circul acolo in aeroport si sa ne conformam modelului de parinti ce esueaza in educatie. Radu a mincat-o printre lacrimi, bagind-o efectiv pe toata in gura, ca sa fie sigur ca nu i se mai intimpla vreo catastrofa naturala care ar putea sa-l indeparteze de gogoasa.

Si astfel, ne-am suit in avion incheind o excursie minunata pe planeta numita Pamint, despre care nu contenesc sa ma mir ca ne suporta cu atita bunatate.

Leave a Reply