Norvegia 2008

preikestolenExcursia in Norvegia a fost cit se poate si exact atita cit trebuia. Vineri s-a terminat scoala, ne-am bucurat de carnetul de note si dupa-masa ne-a adus Robert masina, de care eram extrem de incintati. Simbata de dimineata am incarcat toate bagajele, facind sute de kilometri pentru a cara totul din casa la masina. Robert s-a fofilat de la aceasta activitate, ducindu-se sa caute cutiute pentru telefonul care tocmai se stricase si a lipsit mai toata ziua, asa ca am ramas numai eu la carat si mi s-au umflat picioarele – numai bine de plecat in concediu la drum lung.

Seara aveam bilete la concert, v-am mai povestit eu cum se cinta Imperialul lui Beethoven si mai ales cu unul preferat de-al lui Radu, incit nu am putut sa refuzam asemenea trufanda. Concert in aer liber, in Odeonsplatz, o minunatie. Pacat ca n-am mai apucat bilete decit prin ultimele rinduri, asa ca pe Radu l-am tinut eu pe genunchi sa vada mai bine, ceea ce mi-a taiat cu totul venele care mai ramasesera functionale.

Dupa concert am zburat imediat, ca aveam intilnire cu fam. Trusca, ei plecind la ore rezonabile, mergind lejer si oprindu-se sa doarma la camping. Cind sa plecam din casa, Robert m-a intrebat daca am luat pasapoartele, ca eu in asa hal carasem la bagaje, incit am uitat complet de ele. Le-am luat si ne-am aruncat in masina, pornind la drum.

Noroc ca Robert e sofer innascut (o fi oare genetic? Manierele oricum, se dau la pachet, se pare ca sint inseparabile si direct proportionale cu abilitatile soferistice). In citeva ore i-am ajuns din urma pe fam. Trusca, am avut timp sa si dormim chiar.

Am mers pina in Danemarca, la Hirtshals, innoptind la locul de unde luam bacul a doua zi catre Norvegia. Bacul era un vapor cu 8 etaje, cu magazine, restaurante, cafenele si in general foarte luxos, ca pentru boieri.

Norvegia ne-a intimpinat cu ploaie, am ajuns la un camping unde ne-a murat bine de tot. Ne-am dus la Lindesnes, care-i cel mai sudic punct al Norvegiei si e un far sus pe stinca, inconjurat de cazemate germane din timpul razboiului. Cica in al doilea razboi mondial pe acolo (de fapt la Kristiansand) era un tun care tragea peste mare, pina in mijlocul Danemarcei. Mie mi-au placut casele, cu debarcader si de lemn alb sau rosu, extrem de pitoresti in peisajul de stinci si mare.

Dup-aia ne-am dus la Preikestolen (Prekkestolen zic ei), unde era un camping adevarat, nu d-ala de turisti comasati ca la Ocna Sugatag. Preikestolen asta e o stinca din circuitul turistic, imposibil de trecut pe-acolo fara sa bifam. Sint privelisti minunate, la vreo 700 de metri deasupra unui fiord. Stinca asta e un fel de nas care iese din munte, si mai are si ditamai crapatura chiar la imbinare, de te gindesti ca poate acum ti-a sunat ceasul si a sosit exact clipa cind va ceda si se va prabusi in mare. Nu s-a desprins, am scapat de data asta, ne-a tinut si pe noi, care n-am avut curajul sa ne apropiem de margine, fiind mult prea ametitor sa ne uitam in jos.

Drumul pina acolo a fost un urcus cam greu, a trebuit sa ne cataram in patru labe pe stinci colturoase. Nu stiu cum se facea, dar era plin de turisti dati jos din autocare si lasati sa zburde pe-acolo in papuci, in slapi sau cu pantofi cu toc, am vazut chiar si o gravida care-si tinea burta cu un briu, si in general stincile alea erau cam pline de singe din loc in loc. Am cazut si eu, dar n-am umplut de singe, doar m-am lovit foarte tare la genunchi si dup-aia mi-a trecut. Robert fierbea ca o oala sub presiune, incerca sa-si afiseze un zimbet amabil, insa mi-a marturisit dup-aia ca el ar fi vrut sa se intoarca, vazind miile de turisti pantofari cu care ne frecam ca in autobuz. Pacat ca n-a facut-o, as fi subscris imediat la ideea asta. Asa, ne-am urcat, am vazut, ne-am pozat si am pornit inapoi pe aceeasi carare ca un bulevard.

Am mers apoi la Stavanger, care-i oras vechi cu case de lemn alb. Aici erau zeci de fabrici de conserve, una fiind transformata in muzeu, cu utilajele vechi de la inceputul secolului 20. Faceau conserve de hering pentru armata germana in timpul primului razboi mondial, ca-n al doilea s-a terminat heringul.

Acum, aici e santierul unde se construiesc platformele petroliere din Marea Nordului. Am vazut macaraua imensa cu care s-a construit Troll-ul, era vizibila si de la Preikestolen. Am fost la muzeul petrolului, cu istoria geologica despre cum s-a format petrolul din caca de dinozaur, am vazut si o platforma expusa pentru vizitare, si un filmulet al lui Jan Wright despre cum se pun tevile pe fundul marii pina-n Marea Britanie. Ne-am imbracat si cu costume de protectie, de petrolisti adevarati, in afis scriind ca avem timp de 20 de secunde sa ne imbracam si sa ne suim in barca de salvare, cind a sunat alarma. Lui Radu i-a luat ceva mai mult timp (vreo 20 de minute).

Robert s-a enervat ca nu suporta sa mearga dupa ghidul turistic si mai ales in grup organizat, drept pentru care ne-am despartit de fam. Trusca, si am mers fiecare pe drumul sau (in treacat fie spus, dup-aia s-a luat si de noi, cum face in fiecare concediu, pentru ca cu greu suporta si propria familie). La acest personaj numit Tatinul, cantitatea de mutre si fitze e constanta, indiferent de compania aferenta. Depinde numai de toleranta celorlalti, se pare ca singurul care rezista fara probleme e Cristi Vilcu care nu mai reactioneaza in nici un fel. Eu cred ca am ratat ocazia ideala de a porni motoarele masinii si de a-l lasa pe Robert in mijlocul pustiului, acolo unde zicea ca i-ar placea sa-si continue restul vietii. Noi nu ne gindim nicicind sa divortam, ci numai sa ne facem un bine, scutindu-ne de prezenta reciproc agreabila.

Am ratacit pe sosele, prin niste locuri absolut colosale, spre seara gasind un camping asa cum ne place noua, amenajat pe marginea fiordului, la unul in curte, noi fiind singurii locatari. Proprietar era nea Victor, de la care am inchiriat si barca. In prima seara, baietii s-au dus la pescuit si Radu a prins un macrou destul de mare, caruia i-au dat drumul inapoi in apa din considerente umanitare. El a fost singurul din familie care a prins ceva, Robert fiind plin de invidie ca uite ce noroc are incepatorul! A doua zi am fost si eu cu ei la peste, insa nu ne-a mai suris norocul. Am invatat ordinea operatiilor: destu’, piedica, lanse-ul. Radu ar putea sa va povesteasca mai multe, daca-l intrebati: “Lansez, mulinez. Simt bestia. S-a luptat frumos, dar am invins…”

Ne-am dus si pe o insula pustie si misterioasa si am facut gratar, Robert l-a trimis pe Radu dupa melci pe post de momeala la undita, iar el, ca un suflet de poet ce se afla, a cazut in apa pina la genunchi. “Melc nating, melc nating!” ar fi trebuit sa sune admonestarea, insa nu stiu de ce, la Robert a sunat altfel, de nereprodus.

Seara ne-am conversat la un paharel de vorba cu nea Victor, care era muncitor pe o platforma petroliera, ne-a povestit despre munca sa si despre locurile alea. Ne-a zis ca in golful unde ne aflam s-a intimplat sa esueze o balena o data, si cum inghetau apele cind era el mic si se pescuia la copca (parca era in vremuri glaciare), si cum scrie la lege ca fiordul e proprietate nationala, doar apa din jurul casei lui e in proprietate personala, atita cit poate sa intre un cal. Ne-a mai povestit si cum a fost scufundator la 150 de metri, meserie de care s-a lasat ca nu-l mai tineau salele, la cei 40 de ani. Si cum mergea cu tatal sau la vinatoare pe timp de iarna, cite 40 de km pe zi, despre cum se dreseaza niste ciini pentru diferite tipuri de vinatoare. Apoi l-a luat pe Robert sa-i arate niste jderi impuscati si impaiati de el.

Ne-a placut acolo la nea Victor, ne-a invitat sa mai raminem o noapte si sa participam la vinatoare nocturna de crabi cu lanterna. Am fi stat, dar nu mai aveam timp.

Am mers dup-aia la Bergen, pe un drum ocolit, pe malul fiordului. Ar fi trebuit sa vedem niste cascade spectaculoase, insa era ceata deasa si ploua marunt si nu s-a vazut nimic. Pe drumul ala am mincat cele mai bune cirese intilnite vreodata in viata, erau livezi pline si se vindeau la marginea drumului.

La Bergen am mers la piata de peste, am vazut case hanseatice facute de nemti pe la 1200, am fost si la acvariu si ne-am plimbat pe strazi, cu case vechi si frumoase.

Atunci am scapat eu aparatul foto al lui Robert pe jos si s-a facut praf obiectivul, dar am fost achitata pina la urma, pe considerente ca-si va lua altul. Aparatul meu era deja stricat si nu mai mergea decit lipit cu leucoplast, dar macar a mers, pe cind al lui Robert s-a facut arsice si n-a mai focalizat nimic.

Am cautat si magazin de partituri pentru Radu, anume o bucata speciala pentru care venisem pina aici. A unui compozitor norvegian, o muzica fantastica, pe care o s-o punem si pe site s-o ascultati, cind o s-o termine Radu de studiat. Am gasit pina la urma si magazin, insa se inchisese la ora 16, asa ca ne-am intors la camping, urmind sa revenim a doua zi. Casa compozitorului cu pricina n-am apucat s-o vedem, fiind deschisa numai duminica, din pacate.

Am vazut in schimb casa lui Grieg, care-i pe malul fiordului, cu cabana de creatie si extrem de romantica, intr-un peisaj numai bun sa scrii orice, nu neaparat muzica. Mormintul lui Grieg e intr-o stinca pe malul apei, parca si vezi troli si kobolzi pe-acolo, sau vreun Peer Gynt trecind prin padure. La cabana de creatie erau nu numai un birou si un pian, ci si lanseta creatorului, adica actul artistic se produce in stil sadovenian. Radu si-a gasit si partitura cu pricina la magazin, si am plecat multumiti.

Am mers tot pe malul fiordului, pe o sosea minunata serpuind printre sate de vacanta, am vazut cascadele spectaculoase despre care zicea la carticica. Am facut poze pe ploaie si ceata, inchipuindu-ne cum ar fi totul intr-o zi cu soare. Cam frumos, ce-i drept.

Am cotit-o apoi spre Oslo, pe drumul de intoarcere, fara sa mai mergem spre nordul inghetat si din ce in ce mai ploios. Eu eram racita cu febra si tot tacimul, timpul trecea ireversibil, si trebuia sa revenim la München sa facem jonctiunea cu fam. Vilcu de data asta.

Am trecut peste munti, pe un podis care zice ca-i cel mai mare platou montan din Europa de Nord (in general, in ghiduri toate sint “cele mai”). Pustiu, pietris macinat de gheturi, lacuri glaciare, petice de zapada din loc in loc, un vint taios si rece, iarba si licheni (despre care scria pe panou ca sa nu smulgem nici un firicel, ca le trebuie 40 de ani sa creasca la loc). Cam ca in Mongolia acolo, lui Robert i-au frematat narile de lup de stepa, Radu n-a vazut nimic c-a dormit tot drumul.

Dupa munti am ajuns in niste vai insorite, ne-am inveselit subit, ca eram cam deprimati dupa atita frig si ceata. Robert era entuziast, zicea chiar ca ar veni sa locuiasca acolo in pustiuri, densitatea populatiei fiind pe placul lui. Aici era locul ideal despre care pomeneam, anume acela de a-l elibera pe Robert din strinsoarea cu care il sugrumam, sa se faca pastor la capre. Si eu sint sociofoba, dar parca un picior de om totusi as mai suporta. Acolo, cind trece avionul, se uita in jos daca e vreun suflet pe care sa-l ia, si daca nu-i nimeni nici nu mai coboara, isi continua cursa fara oprire.

Lipsa soarelui ne-a cam intristat, nici nu-i de mirare ca am vazut nu stiu cite institute de psihiatrie, sint o natie cam de ciudati norvegienii astia. Ne-am inchipuit cum e pe timp de iarna, cu noapte vesnica. Cred ca respectivele clinici erau mai degraba de dezalcolizare. Am vazut si o expozitie de pictura a pacientilor de la o asemenea institutie, erau d-alea cu pasari negre care bintuie vreun munte si mai negru, pe fondul unui cer inrosit. Cine cunoaste Strigatul lui Edvard Munch poate sa-si faca o idee. Toata atmosfera acestei excursii a fost cam bizara in general, pentru ca mergeam pina noaptea tirziu, fiind inselati de ziua extrem de lunga si ne sculam pe la 4 dimineata, cind era deja lumina si parea ca e tirziu. Pina ne-am obisnuit. Ne-am obisnuit cu multe, chiar si cu leganatul continuu al masinii si cu folosirea obiectelor din dotare, a fost ca o aventura. Ca sa inchei paranteza asta lunga, cind au venit Vilcii ne-am inghesuit cu totii intr-un singur pat, ca in “Unora le place jazz-ul”, dind o petrecere in pijama, cu pahare de cristal aduse de Robert si cu o prajitura primita cadou de la o vecina, pe platou de portelan. Pe vecina n-am poftit-o, petrecerea am facut-o pe drum.

Ei, sa revenim la plaiurile norvege: dupa ce-am scapat de haituirile de pasari si de alte vietati fantastice care pareau sa se desprinda din stinca si sa ne atace, am ajuns dupa cum ziceam pe malul unui riulet vesel si pasnic, si ne-a venit inima la loc. Am vazut si o biserica de lemn si un muzeu de etnografie si folclor, cu toate zeitatile vikinge si toata mitologia veche, acum sintem specialisti in troli. Am vazut si un parc geologic unde a cazut un meteorit, ne-am oprit pe la cascade si am si filmat, am trecut si printr-un tunel in spirala in munte (a, am uitat de tunelele pe sub mare intre Stavanger si Bergen, formidabile!); Radu s-a dus si s-a catarat in mod profesionist, cu corzi si coborire in rapel, a primit laude de la un specialist, bine ca n-am fost acolo sa-l vad, ca mi se facea inima cit un purice.

Ne-am dus apoi la Oslo, unde n-am vazut Centrul Nobel pentru pace, ca ne-au apucat nervii si eu aveam febra (sau mai bine zis eu aveam febra si pe unii i-au apucat nervii, asta e ordinea cauza-efect). Ne-am dus intins la muzeul marinei, unde am vazut nava Fram, cu care s-a mers la Polul Sud si in Groenlanda de catre Roald Amundsen si Fridjiof Nansen si alti capitani. Robert era emotionat, astia fiind eroii lui din copilarie. De emotie, mi-a cumparat mie un pulovar norvegian cu captuseala care tine si la vint, iar lui Radu un cutit imitatie dupa cel al lui Nansen, cu semnatura proprietarului (si semnatura era tot imitatie). La casa de bilete erau casierite romance, si Robert era atita de patruns de importanta obiectelor vazute, incit si-a uitat cardul acolo. O casierita a venit dupa el, strigind sa-i dea cardul inapoi. Asta e, bine ca toate s-au rezolvat cu bine pina la urma (iata deci ca nu numai eu uit obiecte importante, cum ar fi pasapoarte…)

Tot acolo mai era un muzeu special pentru plutele lui Thor Heyerdahl din expeditiile Ra si Kon-Tiki, formidabil si asta cum a plecat el asa pe ocean cu plute de bambus. Radu a fost politicos, nu si-a dat ochii peste cap cum face de obicei. Ca premiu, Tatine-su i-a cumparat cartea cu expeditia Kon-Tiki, o alta lectura de baza a copilariei sale, bucurindu-se nespus. Radu a citit cit a citit, dar s-a lasat pagubas pina la urma.

Am trecut apoi in Suedia, pe la Göteborg si Malmö, amindoua avind semnificatii anume: de la Göteborg a plecat nava Sophia Magdalena in 1724 catre Indiile de Est, Radu fiind extrem de entuziast de aventurile vazute intr-o piesa de teatru (fiecare cu emotiile sale), iar la Malmö aflindu-se matusa Cutza din familia Vilcu, noi facind confuzie si crezind ca si dinsa tot la Göteborg o fi.

Noaptea am trecut podul spre Danemarca de la Oresund, unul d-ala construit peste mare, monument de maiestrie ca orice pod impresionant (“cel mai”, cum stim deja). Dupa pod se continua cu un tunel pe sub o insula construita artificial si am iesit direct la Copenhaga, zicind ca e cazul sa ne mai si oprim si sa dormim undeva, sa vedem si orasul, daca tot ne aflam prin zona.

Am vazut si orasul, care nu spune mai nimic din punct de vedere arhitectural si din goana unui autobuz turistic. Ar fi interesant de mers acolo si studiat pe viu angoasele bizare, nu de citit comod in pat “Fetita cu chibrituri”. N-am vazut nici macar statuia lui Kierkegaard, nefiind considerat punct de atractie turistica. Mi-ar fi placut sa vad si castelul de la Helsingor, poate ne mai avintam pe-acolo peste citiva ani, cind mai creste Radu si se deda lecturilor shakespeariene.

Dup-aia am gonit trecind cu bacul pe la Rostock, sa ajungem acasa sa ne spalam si am pornit imediat in a doua calatorie cu fam. Vilcu, vedeti pozele aferente fara sa mai scriu si comentarii. Am fost la lacul Bodensee si am trecut in Elvetia, catarindu-ne pe munti in regiunea numita Appenzell, ne-a placut si acolo. Zicea cineva (parca Hemingway) ca-n Elvetia totul e atita de curat, ca-i vine sa arunce pe strada un cotor de mar, sa murdareasca cumva. La intoarcere ne-a dus Robert printr-o trecatoare la 2000 de metri, pe un traseu gasit de el care citeste la masa revista “Motocicleta”. Eram satula de atitia munti si am fost complet insensibila la maretiile naturii. Parca as vrea acum ceva care sa nu mai fie “cel mai”, ci absolut normal. Tot mai sper sa gasesc, pina la urma, ceea ce caut. Cind o sa gasesc locul acela n-o sa spun la nimeni, ca sa nu se repeada editurile sa-l treaca in vreo carticica turistica.

Robert zice ca pentru el, platoul montan e locul ideal (pina si ala e cel mai mare din nordul Europei, na). Radu avea propria lui tara imaginara, numita Rolencia, dupa cum bine se stie.

Astia sintem, cu obsesiile, ticurile si fobiile noastre pe care, ca si depresiile, daca le definim scapam de ele – cel putin asa zic psihanalistii. Unora le place jazz-ul, altora le place sa cinte la pian si se cred personaje din povesti, altora le place sa injure la volan, iar mie nu-mi mai ramine mare lucru sa-mi placa, pentru ca trebuie sa le asimilez pe toate astea si incet-incet ma transform intr-un personaj numit Raduroberta, n-o sa mai existe Irina. Va rog sa ma lasati sa-mi aleg colegul de salon cind o fi sa fie, obsesia mea e unul cu bun-simt, nu ma bagati cu vreun alcoolic sau furibund!

Sa revenim cu picioarele pe pamint si cu capul pe umeri si chiar si cu scaun la cap, daca se poate, si sa ne apucam de treaba, stimati concetateni!

PS: Scuzati, va rog, inadvertentele tehnice. Cind am dat manuscrisul Tatinului ca sa obtin bun de tipar, mi-a facut observatie ca nu la Polul Nord s-ar fi dus Amundsen cu nava Fram, ci la Polul Sud. Atita eram eu de ametita la Oslo. Daca si capitanul insusi ar fi incurcat nordul cu sudul cum am facut eu…

Later Edit (Nota editurii). Inadvertenta cu polul nord si polul sud a fost corectata.

Leave a Reply