Marea Britanie 2009

Hotarirea de plecare am luat-o foarte rapid, mai intii ne-am certat vreo citeva zile, fiecare promitind ca nu mai merge nicaieri daca celalalt nu se lasa convins. Eu am zis sa mergem numai in Anglia, Robert a zis ca el daca nu merge pina sus in Scotia in Highland, nici nu mai porneste. Dupa ce am discutat aprins pe tema Londrei, am hotarit s-o scoatem din circuit si sa o vedem altadata. Robert s-a ocupat apoi de luat cort, aragaz, saltele, echipament complet de supravietuire in conditii vitrege de temperatura si umiditate.A gasit un cort de 6 persoane, in care s-a dovedit ca abia incapeam sa dormim 3 persoane, cum scria la instructiuni. L-am probat in curte in fata casei, am dormit toti o noapte si s-a nimerit sa fie si o furtuna cu fulgere si ploaie torentiala. Dupa ce Robert era vehement ca nu vom dormi nici macar o noapte la bed&breakfast, ca el n-a mai fost cu cortul din studentie si ca vrea sa-i arate lui Radu ce-i aia viata, ca asa face orice tatin responsabil, ei bine, dupa noaptea aia cu fulgere si tunete, a zis ca vom folosi cortul numai in caz de extrema urgenta. Mai ales dupa ce s-a chinuit sa umfle saltelele cu o pompa nou-nouta ce s-a dovedit a fi complet nefolositoare – a disparut subit si l-am gasit dormind in pat, epuizat. Va ginditi ce m-ar fi asteptat, de mers doua saptamini in asemenea conditii…

Dupa ce am rezervat si transferul pe vapor, la sfaturile lui Aurel, sa ocolim Londra, totul parea batut in cuie. Vineri dimineata chiar inaintea plecarii, m-am dus la un coleg de-al meu irlandez, sa-l intreb cum e cu circulatia pe stinga, niste nedumeriri de-ale noastre cu prioritatea si cum e cind faci la dreapta, ma rog. I-am spus ca mergem pina in Scotia, si ca nu stiu cum va fi vremea, sper sa nu ne ploua. Si atunci Martin (asa-l cheama) s-a oferit sa ne dea camperul lui, ca de ce nu i-am zis, ca doar tot il tine acolo parcat in fata casei degeaba. La o asemenea oferta, si cu imaginea lui Robert desfigurat dupa ce umflase saltelele, mai c-am sarit de gitul lui Martin si l-am sunat de urgenta pe Robert sa schimbe rezervarea sa puna camper in loc de masina mica la vapor. Fetelor, numitul Martin e neinsurat, valoreaza greutatea lui in aur, am pus si poza pentru edificare.

Ne-am dus vineri dupa-masa sa luam masina, am incarcat de urgenta si am plecat vineri seara, sa mergem cit mai mult spre nord si am dormit undeva pe la Karlsruhe, intr-o parcare. A doua zi de dimineata am luat-o pe o sosea pe Valea Rinului, sa vedem castelele si stinca Loreley. Pe dupa-masa am sosit la Kranenburg, am trecut si pe la Marianne, o vecina olandeza cu ai carei copii s-a inteles Radu de minune, si care s-a mutat anul trecut tocmai linga Olanda. Ne-a plimbat putin prin imprejurimi, am vazut locurile, rezervatie naturala, cai salbatici, lacuri unde vin gistele migratoare si se opresc sa se odihneasca si-si iau zborul toate deodata (citeva zeci de mii), ca la un semnal.

Am trecut apoi in Olanda, aveam vapor la 10.30 seara si zicea sa fim acolo cu cel putin trei sferturi de ora inainte. Eu am zis sa mergem sa vedem si Delft, care-i aproape – insa pe Robert l-a apucat tahicardia, ca-i deja prea tirziu si n-am apucat sa vedem nimic. Am bijbiit pina la Hoek van Holland de la Rotterdam, ne-a intimpinat o vamesa olandeza simpatica, ne-a spus pe nume Rusanu cu “sh” si lui Radu i-a spus clar si corect si fara accent, ceea ce pe mine m-a binedispus total, dupa nervii lui Robert si alergatura prin Delft. Ne-am imbarcat, am mincat ceva si ne-am culcat, intr-un frig ingrozitor in cabina si pe tot vaporul, unde mergea aerul conditionat la maximum. A doua zi ne-a trezit stewardesa la 5.30 GMT, sa luam micul dejun (british sau continental, la alegere). Am coborit la Harwich, de unde a inceput circulatia pe partea stinga, am scos bani si am pornit la drum. Prima oprire a fost la Duxford, unde am vazut muzeul aviatiei civile si militare, plus o expozitie de masini de epoca si unul care facea demonstratii acrobatice cu un Spitfire. Cam obsedati de razboi englezii astia, mie mi s-au parut exagerati cu grenade, carabine si tot echipamentul pus la dispozitia copiilor vizitatori, sa se joace si sa simta pe viu cit cara un soldat in actiune. Mi-a placut ca am intrat intr-un Concorde si mi-au mai placut si masinile de epoca si personajele care stateau in spatele masinilor, bind ceai la termos, foarte simandicosi.

De-acolo am plecat la Cambridge unde am vazut tot ce se putea, la Magdalen College am urcat pe la catedrele profesorilor, si pe Radu l-a trecut o nevoie apriga, asa ca s-a usurat la o toaleta a unui domn profesor, sa ne scuze. Nume mari, statuia lui Newton, laboratorul Cavendish, expozitie aniversara Darwin la muzeul Fitzwilliam, plimbari cu gondola pe canale, mii de turisti, placeri maxime, in catedrala de la St. John College cinta la orga.

A doua zi ne-am dus la Coventry, unde am vazut Kenilworth Castle – ruine marete, peisaje superbe, Sir Robert Dudley care a vrut sa se casatoreasca cu Elisabeta I si, spre deosebire de tatal si bunicul sau, nu a sfirsit decapitat pina la urma – povesti de iubire, amoruri celebre intre printi si regine, Walter Scott care-a scris un roman despre castel. Ne-am dus apoi la Warwick Castle, oras vechi medieval, case pitoresti, cind am intrat la castel am zis ca parca e la Legoland sau Disneyland sau la un alt “-land” din asta din industria de entertainment. Insa aici era originalul, noi fiind obisnuiti cu niste copii din plastic si carton. Inauntru erau figuri de ceara, personalitati care locuisera sau erau in vizita la castel, doamne care se imbracau in fata oglinzii, servitoare care spalau rufele la baie suflecate pin’la briu, Churchill in tinerete, Henric al VIII-lea cu-ale lui toate nevestele, ba chiar si Elisabeta cea de-acum – figuri extrem de naturale, facute exceptional. Afara gradini superbe, gazon englezesc, muzica medievala, festival cu distractii pentru copii.

De-aici ne-am dus catre Nottingham, unde-am innoptat. Ne-am dus sa vedem Sherwood Forest, padurea lui Robin Hood. Si aici era festival cu tot felul de atractii – povestitori, menestreli, trubaduri, mestesugari olari si alti mesteri faurari (Radu si-a batut moneda), muzeu cu explicatii despre padure – sint stejari seculari, din care se mai vad clar citiva care au ramas. La stejarul lui Robin Hood erau lupte cu spade si buzdugane, se loveau ca nebunii (erau captusiti bine cu cartoane, evident).

Dup-aia am vrut sa mergem la Chatsworth. Eu am spus ca, dupa atitea demonstratii de violenta si muzee militare, sa ma duca sa vad locuri romantice din filme, ca m-am saturat. Robert a oprit sa ia stergatoare de parbriz si bormasina cu suruburi sa prindem niste balamale care se desprinsesera, si tocmai atunci s-a rupt cheia din spate, i-a ramas jumatate blocata in yala de la portbagaj. Daca schimbam yala, trebuia sa schimbam inca vreo alte sase, fiind cheie comuna la gaze, apa, lumina, benzina plus doua incuietori la portbagaj. Ne-am dus in Chesterfield, un orasel care avea biserica cu turla strimba si am gasit un service cu un baiat dragut, care ne-a scos bucata rupta din yala si a si uns-o sa nu se mai blocheze, contra a doua beri nemtesti (ultimele pe care le avea Robert in rezerva lui strategica). Apoi ne-am apucat sa cautam atelier de facut chei. Am gasit si lacatuserie, insa i-au zis ca n-au asa forma de cheie acolo, fiind o cheie foarte rara si care se rupe extrem de des, avind loc multe accidente ca al nostru. Domnul de-acolo a fost foarte dragut si a sunat pe un alt coleg, care i-a spus ca mai are 4 bucati, si apoi s-a apucat sa-i explice lui Robert cum se ajunge (la stinga, a 2-a la dreapta, la rondul cutare a 3-a iesire samd). Robert i-a spus ca stati putin, el nu e din zona si nu cunoaste prea bine, si sa-i dea adresa daca se poate (eventual coordonatele geografice, sa le bagam pe navigator – asta n-a mai zis). Mesterul a zis ca nu stie adresa, dar colegul sau se afla la Sainsburys. I-a si scris pe o bucatica de hirtie, foarte amabil.

A venit Robert la masina si s-a apucat sa bata strada aia, ne-a dus undeva unde-a gasit el ceva asemanator, era intr-un cartier de vile, dar nici vorba de lacatuserie pe-acolo. Am crezut ca e vorba de un cartier sau de o localitate limitrofa a Chesterfield-ului, desi nu parea deloc o metropola cu suburbii cu nume individuale. Afara ploua englezeste, noi ne uitam fara cuvinte la cheia rupta si ne gindeam ce ne facem. Tot mergind noi asa ca ametitii pe-acolo, am vazut un indicator pe o bucata de lemn: “Catre Sainsburys” – era vorba de un supermarket, ceva gen Cora sau Billa (va dati seama cum ar fi sa-i explici unui strain ca se pot face chei la Auchan de exemplu, si ala sa bata pe navigator sa caute strada Auchan…). In fine, s-a rezolvat repede si ieftin si am ris dup-aia de cit de prosti sintem.

Ne-am dus apoi la Chatsworth, resedinta ducelui de Devonshire. Conac adevarat, asezat intr-o vale minunata, la radio cinta un coral de Haendel cind s-a ivit si cladirea printre domenii cu pajisti si parcuri nesfirsite. Conacul apartine familiei Cavendish, din care se trage si matematicianul care-a cintarit pamintul. Era casa lui Mister Darcy din “Mindrie si prejudecata” si tot acolo s-a filmat si “Ducesa”. Frumos, ne-a placut, ne-a plouat si am plecat spre Newcastle, ca mai avem cale lunga de mers. Am oprit la un camping la castelul Barnard. Am reparat balamalele, a pus si yala si am spalat rufe. Radu si-a facut prietene la locul de joaca si nu mai voia sa plecam de-acolo.

A doua zi am fost la Raby Castle, castel apartinind lordului Barnard. Cu gradini, domenii cu cerbi si caprioare, sala de muzica cu pian Steinway, biblioteci, sala de arme, am vizitat si bucatariile si camerele servitorilor. Radu a avut puseu de crestere, s-a simtit jignit ca il tot batem la cap, Robert a avut puseele lui zilnice si insuportabile, iar eu am stat sa-l impac pe Radu, ca pe Robert si-asa nu mai conteaza.

Intr-o atmosfera vesela si calma in sinul familiei, am mers la Beamish, muzeu in aer liber intins pe mii de hectare, unde se circula cu tramvai de epoca si cu autobuze la fel. Totul e din 1913. Un sat, o ferma de animale, un oras, mina de carbuni. Si puteai sa intri in orice casa, in orice magazin, pravalie, atelier, garaj, sa vezi camerele si totul. Si se plimbau oameni imbracati de epoca, si-ti explicau cum se face totul. In dialect local si mai ales temporal. La scoala din sat erau profesoare care i-au pus pe copii sa stea in banci, aveau tablita cu creta pe fiecare banca, si le-au explicat ca baietii de 12 ani care nu mai mergeau la scoala se duceau sa lucreze in mina iar fetele deveneau fete-n casa la boieri. Le-a explicat si cum se pedepseau, se dadea cu linia la palma pentru vorbit in ora, se puneau la colt cu miinile in sus daca erau obraznici, sau ii trimiteau sa manince sapun daca injurau. Apoi i-au lasat sa plece in pauza, s-a sunat de iesire la un clopot mare si s-au dus in curte sa se joace cu cercul de sirma.

Ne-a placut acolo, ne-am dus in fiecare casa sa vedem, am fost si la dentist si ne-a explicat cum se faceau protezele, la profesoara de pian si canto, la loja masonica, la banca, la pravalii, la sediul ziarului, la garaj, apoi si la ferma si am mingiiat vaca.

In ziua urmatoare am vazut castelul Alnwick, al familiei Percy, ducele de Northumberland. Mai intii am vazut gradinile, cu labirint cu bambus si jocuri de ape. Apoi Radu a tras cu arcul, cu un instructor profesionist. La castel s-au filmat scenele exterioare din Harry Potter. Inauntru, mie mi-a placut biblioteca etajata. Robert era nervos ca de obicei, ca era in criza de timp si sa ne grabim si noi nitel, da? Ca trebuia sa ajungem la Polul Nord in aceeasi zi. Ne-am grabit, ne-am suit in masina si am mers pe malul marii, cu niste peisaje minunate, pasuni si cimpuri si case de piatra. La casa de York n-am mai mers, ca nu era timp dupa cum zisei. Am oprit la castelul Bamburgh, pe malul marii, al regilor Northumbriei. Inauntru erau si pozele Regelui Mihai cu familia si a principesei Elena. Impunator, imens, misto de tot. Dupa ce ca eram intr-o permanenta criza (de timp sau de 40 de ani), am luat ghid sa vizitam camera cu camera tot castelul. Dupa ce-am plecat de la castel – “Welcome to Scotland!”. In aceeasi zi ne-am dus si la Edinburgh, am lasat masina intr-o parcare si am mers cu trenul si am vazut tot centrul orasului, ne-am cumparat fulare si bereta de lina. Robert era cit p-aci sa-si ia kilt, cica ala se poarta fara nimic pe dedesubt – dar l-am tinut sa nu mai dea banii pe prostii. Orasul e foarte frumos, catedrale la tot pasul, era aglomeratie din cauza paradei militare si a soldatilor care se duceau sa depuna juramintul la Castel.

De aici am trecut pe podul Forth am mers pina in Parcul Cairngorms, rezervatie naturala din centrul Scotiei. Apusuri de soare prelungi, umbre pe masura. Am dormit intr-o padure, la 60 de km de Inverness. A doua zi de dimineata, eram inconjurati de un roi de tintari care sugeau seva din masina, cred ca eram foarte gustosi. Robert a iesit scurt sa hraneasca pamintul Scotiei cu ingrasamint natural si a trebuit sa-si ia spray-ul de tintari sa-si faca loc. Am plecat de-acolo si ne-am dus la un munte de unde se urca cu funicularul, erau privelisti minunate, insa se deschidea abia la ora 10.00 asa ca noi am pornit un pic pe jos. Baietii au mers mai mult decit mine, eu m-am intors acolo unde incepea urcusul adevarat, cind am constatat ca Robert, care facea cea mai multa galagie sa ne miscam si noi nitel fundurile din masina si sa facem trasee de montaniarzi adevarati (ca-n studentie) uitase sa ia sticla cu apa si voia sa urce pe munte cu soarele in cap si pe uscat. La locul unde se separa vulturii de gaini eu m-am intors asadar, lasindu-i pe baieti sa-si incordeze muschii. Radu, care tace si urca, a mers voiniceste urcind pe tacute ca un real excursionist, lasindu-l pe Robert fara suflare. Eu gaina m-am dus si i-am asteptat pe baieti la parcare, facindu-ma utila si spalind geamurile de la masina ca nu se mai vedea nimic.

Am pornit apoi catre Inverness – orasel frumos, la malul marii, cu estuar si catedrala si case de piatra cu flori. De-aici am mers sa vedem Loch Ness, cu centrul cu informatii referitoare la Nessie si cercetarile respective. Am vazut si castelul Urquart, la malul lacului. Apoi am luat-o spre insula Skye, trecind prin vai si munti cu privelisti incredibile. Am trecut cu ferry-ul pe la Glenelg – un satuc uitat de lume, unde traiau pictii (populatie enigmatica, putin cunoscuta). Am vazut si vidre, apoi am luat-o pe niste sosele inguste cit o palma, cu locuri de trecut unii pe linga altii in caz ca veneau doua masini din sens opus. Ne-am tot oprit sa facem poze, am facut si din masina, era vremea fluxului si se vedea cum curge apa sa umple vaile si gropile, formind virtejuri. Ne-am dus catre nord, acolo unde era campingul. Ne-am si ratacit, am trecut prin Portree (Port Raigh pe galica – placute bilingve peste tot), am vazut Batrinul de la Storr (stinci la malul marii cu forme ascutite), am gasit si campingul si ne-au mincat iarasi tintarii – unii umblau cu plase pe fata, eu zic ca erau exagerati, se rezolva cu spray si lotiune de piele, ce naiba.

De-acolo ne-am dus a doua zi la castelul Dunvegan, al clanului MacLeoud. Ca toata nobilimea scotiana, emigrati cu totii in America. Castelul era chiar la malul marii si avea niste gradini exceptionale, cu flori tropicale, sau nu stiu ce fel de clima era acolo, cu niste hortensii albastre si crini ametitori. Am luat apoi o barca sa vedem focile pe stinci. Cica stau asa si fac minim de efort, sa acumulueze grasime sa le tina o iarna intreaga. 80% dintre ele nu supravietuiesc, sint mincate de balene si nu apuca anul urmator. Explicatiile si plimbarea ni le-a oferit barcagiul, un nene foarte simpatic pe nume Raymond (ce meserie – barcagiu la foci!).

De-acolo am mers sa vedem distileria Talisker, unde se face whisky scotch. Radu a bombanit, ca ce-i trebuie lui sa vada ceva ce nu-l intereseaza, ca el a vazut si stie deja cum se face tuica la Polovragi. La intrare ne-a intimpinat un miros de alcool de parca mergeam la spital. Ne-a dat si paharele de degustare si eu m-am imbatat imediat si mi s-a facut somn. Ne-a dus si ne-a explicat cum se face germinarea, macerarea, fermentarea, distilarea si depozitarea la butoaie de stejar – timp de 10 ani, dupa care inca 2 ani in butoaie in care s-a tinut cherry aduse din Spania. Altele se tin la invechire timp de 30 de ani, cica anul asta in septembrie se vor trage in sticle. Si cica in tot acest rastimp, se evapora o multime de whisky iar ce se evapora se zice ca se da la ingeri. Dar ai naibii ingerii astia, sint cam alcoolici se vede treaba, pentru ca la butoaiele de 30 de ani se duce cam jumate din cantitate. La magazinul fabricii preturile erau cam piparate, asa ca am zis ca luam de la Kaufland cind ajungem acasa, ca-i mai ieftin. In timp ce ne explica la butoaiele de whisky, eu cum eram ametita si adormita, m-am sprijinit de ceva negru si m-am murdarit pe pulovar, care nu s-a luat cu apa si cu sapun. Robert zicea ca ar fi trebuit sa le cer alora niste alcool (o sticla de vreo 2 l) sa curat pata.

Am coborit apoi la Armadale, am vrut sa vedem si castelul clanului MacDonald, insa se inchisese si nu mai era timp, asa ca am luat bacul catre Mallaig, de unde am pornit-o printre munti, vai si fiorduri pina la Fort William, in Glen Coe – care-i alta mare rezervatie naturala unde se afla si Ben Nevis, cel mai inalt munte al Scotiei (1310 m). Am mers paralel cu calea ferata pe unde merge trenuletul cu aburi care trece si peste viaductul Glenfinnan (unde-i si scena din Harry Potter). Am dormit la poalele muntelui. De dimineata am pornit-o prin rezervatia Glen Coe, Robert a gonit fara oprire ca el voia sa ne intoarcem sa facem calatoria cu trenul, eu spunindu-i ca nu avem timp de asa ceva, si mai ales n-are nici un rost sa facem un drum de doua ori, pierzind o zi. In rezervatia asta s-au filmat scenele colosale din Braveheart, sint niste vai si munti incredibili, te simti mic de tot trecind pe-acolo. Am ajuns apoi si la Stirling, unde s-au dus luptele lui William Wallace, cu o seara inainte ne-am uitat si la Braveheart, ca sa fim patrunsi de istoria locului. Tot p-acolo erau si urmele lui Rob Roy, la Loch Lomond. Am gasit apoi un camping la castelul Culzean, mai jos de Glasgow, pe malul marii. Am stat si noi un pic mai mult, sa ne odihnim, sa ne tragem sufletul, sa spalam rufe si Radu si-a gasit iar prieteni cu care s-a jucat si au cintat Beatles si nu mai voia sa plece de-acolo.

A doua zi am plecat pe ploaie, nu ne-am mai dus sa vizitam castelul, ca eram satui de-atita istorie. Trebuia sa ajungem la Liverpool. Am trecut mai intii prin Ayrshire, apoi prin rezervatia Lake District in Cumbria. Am oprit in oraselul Keswick unde am vizitat Muzeul Creionului – aici era mina de grafit si se fac creioanele Derwent de sute de ani. Am trecut pe linga lacuri si munti minunati, prin Windermere unde era si ferma lui Beatrix Potter, apoi am ajuns in tinutul Lancashire si am intrat putin si in Lancaster, sa vedem cu cine s-au batut cei din York, daca pe-acolo nu trecusem. Apoi am intrat in padurea Bowland, o fosta padure acum defrisata si transformata in pasuni. Am cautat campingul, drumul era inchis pentru niste lucrari, ne-am ratacit pe la niste ferme ca in povesti, cu oi si vaci peste tot, ba chiar si iepuri saltareti ca in desenele lui Beatrix Potter, fazani si fazanite proaste care sareau in fata masinii, riuri cu pesti, garduri de piatra peste tot, case vechi de sute de ani, un drumeag ingust pe unde abia incapea mastodontul nostru – a meritat ocolul. La camping n-am mai gasit loc si ne-a trimis la un alt sat, la cineva in curte care oferea locuri de campare, fara dusuri si cu un weceu murdar, cu oile behaind la capul nostru. Viata la tara!

A doua zi am pornit-o la Liverpool, sa vedem Beatles Story Museum, cu primele lor chitare, poze, obiecte personale, declaratii, interviuri – emotii mari, suveniruri mii si mii de la magazin, entuziasm la maximum. Am fost apoi si pe Mathew Street, unde-i Cavern Club unde cintau ei la inceput si de-acolo i-a descoperit Brian Epstein. Am coborit la club, totul arata ca atunci, e grozav. E si statuia lui John Lennon stind sprijinit de un zid, ne-am pozat, ne-a placut, ne-am cumparat tricouri, peste tot cinta muzica de-a lor pe strada, am ascultat si noi dup-aia in masina. Ne-am dus si la Manchester, am trecut numai cu masina prin centru, e frumos si monumental.

Am luat-o catre Wales, aveam de vazut Beaumaris Castle, obiectiv de mare importanta strategica pentru Radu, care a zis ca el vrea sa fie f├╝hrer (adica ghid turistic). Eu i-am zis ca probabil asa zicea si Adolf, copil fiind. Radu stia castelul pe dinafara, ca se uitase pe Encarta cind era mic. Am mers apoi pe malul marii, e ca o riviera acolo, cu sate frumoase si castele care se vad de pe autostrada. Am dormit la un camping improvizat, cu weceu tot murdar, la care nici n-am mai platit ca n-a venit nimeni sa ne ia bani. Robert s-a dus sa intrebe ce-i acolo si daca putem sa parcam si noi, si a asistat mai intii la o discutie tata-fiica. El a crezut ca sint arabi, asa suna welsha. Cind i-a intrebat pe engleza, fiica n-a stiut ce sa-i raspunda, iar tatal i-a zis ceva cica pe engleza, Robert a zis multumesc si am parcat acolo. Ce e galica in nord, dar welsha si mai si! Ma intreb ce radacini o fi avind limba asta si cum de-o fi rezistat atitea sute de ani, sub ocupatie engleza? Nu numai c-a rezistat, dar e limba activa. Am vazut si magazin cu “Office Supplies” scris bilingv si pe welsha (adica swydd chyflenwadau) – nu cred ca aveau asa ceva acu 700 de ani.

Dupa ce-am vazut Beaumaris Castle, care-i exact ca-n Encarta, ne-am dus la Caernarfon, am vazut si-acolo cetatea castel, parca era de jucarie de plastic, numai ca zidurile aveau cam 5 metri grosime si erau de piatra adevarata, cu tuneluri si cazemate. Mai lipseau soldatei de jucarie, sa tragem cu arcul. Am trecut apoi prin Snowdonia, rezervatie naturala si asta, cu munti si riu vesel si zglobiu – cred ca pe-aici statea Smaug al lui Tolkien, denumirile sint oricum ca din povesti.

Am trecut pe la Birmingham si ne-am dus la Stratford upon Avon, sa vedem casa lui Shakespeare. Ne-a inchis usa in nas, ultima vizita fiind la 5 p.m. (sa fi vazut marele Will ce turme de turisti si ce industrie era la casa lui natala, cu program de vizitare…). Ne-am cumparat suveniruri de la magazin, ne-am pozat cu alte mii de turisti – eu m-am nimerit cu niste indieni cu puradei negriciosi, asta e. Am plecat prin niste sate frumoase, in regiunea Cotswolds, unde am gasit camping curat cu dus si cu curent si am golit si apa noastra murdara din masina, ne-am despaducheat si ne-am incarcat bateriile.

A doua zi ne-am dus sa vizitam un orasel frumos si pitoresc pe care-l gasisem scris la carticica (Stow on the Wold se cheama). E ca-n Provence acolo, ca-n sudul Frantei, se vede treaba ca-i regiune turistica si exploatata intensiv. Dup-aia ne-am dus la Oxford. La Bodleian Library era cu grup organizat si nu mai aveau locuri pina la ora 16, am intrat la toate colegiile, am facut sute de poze, ne-a placut la Christ Church unde iar erau locuri cu scene din Harry Potter, am intrat si la Hall si am vazut si portretul lui Charles Dodgson si am vazut si curtea cu copacul unde vedea el o pisica stind pe crengi si l-a inspirat sa scrie despre pisica de Cheshire, am fost si la libraria editurii unde aveau si caiete de muzica pentru examenul ABRSM al lui Radu, ne-am luat carti, suveniruri, am fost si la muzeul de stiinte naturale, unde scria “Please, touch” pe la animale si fosile si exponate de sute de milioane de ani, am fost si la magazinul lui Alice Liddell (Alice din tara minunilor, cea adevarata adica, degeaba intreba Robert “Who the f…. is Alice?”), ne-a placut totul-totul la nebunie.

Apoi am plecat la Portsmouth, ne-am suit in turnul de la malul marii, am mincat Fudge de la o vinzatoare romanca, ne-am dus la casa de nastere a lui Dickens. Si ne-am imbarcat pe vapor, pentru mers la Caen. A doua zi eram in Franta, si acasa!

 

Leave a Reply