Despre arta pianului, grija si alte nimicuri

 

Profa de pian a lui Radu ne-a cerut sa-i cumparam copilului casete audio pe care ea il inregistreaza cu fiecare piesa pe care o cinta, sa avem apoi o amintire. Ne-am cam mirat noi la inceput ca nu credeam sa mai existe in comert asa ceva, dar am gasit totusi si am dotat copilul cum se cuvine. Ieri s-a dus el cu bicicleta la pian si pe drum i s-a agatat sacosa de roata bicicletei, s-a sfisiat si omul a smuls-o de-acolo, si-a pus-o pe umar si a plecat mai departe, cu sacosa zdrente – ca un adevarat fenomen ce nu se dezminte.

 

Cind a ajuns acasa, eu am observat ca-i lipseste caseta, credeam ca a pierdut-o mai demult, i-am zis pe nume, Robert a venit si a inceput sa zica mai multe, l-am potolit si pe Robert ca oricum nu mai avem ce face, Radu zicea ca lui nu-i pasa, noi i-am explicat ca alea sint piese de o mare valoare pentru niste parinti cu un singur copil asa ca noi, el a dat din umeri si s-a dus sa se culce.

 

Pe seara am redeschis discutia si am aflat de incidentul cu roata de la bicicleta, asa ca m-am prins ca ATUNCI s-a pierdut si caseta si i-am pus pe ambii membri ai familiei sa se duca pe drumul bicicletei si sa gaseasca piesa de valoare. Toti au zis ca sint nebuna, dar la insistentele mele au iesit bombanind si au revenit peste 5 minute cu un maldar de banda incolacita, pentru ca fusese gasita de Radu, care a tras de ea, el nestiind cum se umbla cu o caseta sparta.

 

Cind ne-am vazut noi in fata benzii incurcate, ne-am apucat sa tragem si sa rulam cu creionul, eu si cu Robert eram asa de excitati si de fericiti, incit Radu iar a dat din umeri (gen: “lasa-i si pe nebunii astia, eu n-am ce face aici”) si s-a dus in camera la el. Noi am rulat si am descurcat banda, timp de vreo doua ore, lipind si cu scoci si povestind fiecare aventuri cu casetofoane desfacute si reparatii complicate, cu casete ORWO – care erau DDR-iste – si cu BASF sau Philips, care cica se gaseau de vinzare pe sub mina de la arabi. Eu eram fata cuminte, nu ma duceam sa cumpar din lumea interlopa, ci doar cind se mai gaseau la Bucur Obor. Ne duceam la magazinul Muzica sa cumparam curele de transmisie si nu se potrivea nici una, asa ca incercam cu elastice de tot felul. Fratele lui Robert a refacut un casetofon stricat, folosindu-se de schema electronica de la pick-up. Tot fratele lui Robert a lasat mostenire o caseta cu Depeche Mode, a carei carcasa am folosit-o apoi sa punem banda noastra, mult mai valoroasa. Radu parea mai interesat de muzica pe care tocmai o scoteam, asa ca am pastrat si banda cu Depeche Mode, pentru cine mai vrea – trebuie numai sa gasim o carcasa, poate ne doneaza cineva.

 

Am rasuflat usurati ca am salvat capodopera copilului nostru, am pus sa ascultam, si desi s-a mai intins prin unele locuri, totusi se aude perfect si sintem fericiti ca ne alegem si noi cu ceva pentru fonoteca de aur a familiei. La sfirsit ne-am laudat fiecare: “Daca nu eram eu sa va trimit s-o cautati…” “Da, dar daca nu eram eu s-o descurc…”, iar Radu, timid: “Da, dar daca nu eram eu s-o imprim…” – la care am sarit toti cu gura pe el, ca el e cel care a pierdut-o. Apoi l-am pupat cu drag, ca e al nostru si in fond un artist adevarat are agenti si impresari care se ocupa de imprimari. Robert, de bucurie, a facut repede o mamaliga cu brinza. Radu a zis ca lui sa-i multumim ca ne-a oferit asa o ocazie sa ne simtim din nou copii si sa reparam casete incurcate. Eu n-am mai zis nimic, m-am gindit ca voi scrie totul asa cum s-a petrecut.

 

Bunicul meu dedicase un perete intreg pentru exponate gen “Gara de traforaj” si “Poezie de Ziua Mamei”. Eu fac acelasi lucru aici, pun si eu o caseta intinsa, lipita si cirpita, la care au pus umarul toti membrii familiei noastre. Si asa se mai incheie un capitol din seria “Nostalgii fara importanta, dar extrem de valoroase”.


Leave a Reply