Dupa ce am rezervat si transferul pe vapor, la sfaturile lui Aurel, sa ocolim Londra, totul parea batut in cuie. Vineri dimineata chiar inaintea plecarii, m-am dus la un coleg de-al meu irlandez, sa-l intreb cum e cu circulatia pe stinga, niste nedumeriri de-ale noastre cu prioritatea si cum e cind faci la dreapta, ma rog. I-am spus ca mergem pina in Scotia, si ca nu stiu cum va fi vremea, sper sa nu ne ploua. Si atunci Martin (asa-l cheama) s-a oferit sa ne dea camperul lui, ca de ce nu i-am zis, ca doar tot il tine acolo parcat in fata casei degeaba. La o asemenea oferta, si cu imaginea lui Robert desfigurat dupa ce umflase saltelele, mai c-am sarit de gitul lui Martin si l-am sunat de urgenta pe Robert sa schimbe rezervarea sa puna camper in loc de masina mica la vapor. Fetelor, numitul Martin e neinsurat, valoreaza greutatea lui in aur, am pus si poza pentru edificare.

Ne-am dus vineri dupa-masa sa luam masina, am incarcat de urgenta si am plecat vineri seara, sa mergem cit mai mult spre nord si am dormit undeva pe la Karlsruhe, intr-o parcare. A doua zi de dimineata am luat-o pe o sosea pe Valea Rinului, sa vedem castelele si stinca Loreley. Pe dupa-masa am sosit la Kranenburg, am trecut si pe la Marianne, o vecina olandeza cu ai carei copii s-a inteles Radu de minune, si care s-a mutat anul trecut tocmai linga Olanda. Ne-a plimbat putin prin imprejurimi, am vazut locurile, rezervatie naturala, cai salbatici, lacuri unde vin gistele migratoare si se opresc sa se odihneasca si-si iau zborul toate deodata (citeva zeci de mii), ca la un semnal.

Am trecut apoi in Olanda, aveam vapor la 10.30 seara si zicea sa fim acolo cu cel putin trei sferturi de ora inainte. Eu am zis sa mergem sa vedem si Delft, care-i aproape – insa pe Robert l-a apucat tahicardia, ca-i deja prea tirziu si n-am apucat sa vedem nimic. Am bijbiit pina la Hoek van Holland de la Rotterdam, ne-a intimpinat o vamesa olandeza simpatica, ne-a spus pe nume Rusanu cu “sh” si lui Radu i-a spus clar si corect si fara accent, ceea ce pe mine m-a binedispus total, dupa nervii lui Robert si alergatura prin Delft. Ne-am imbarcat, am mincat ceva si ne-am culcat, intr-un frig ingrozitor in cabina si pe tot vaporul, unde mergea aerul conditionat la maximum. A doua zi ne-a trezit stewardesa la 5.30 GMT, sa luam micul dejun (british sau continental, la alegere). Am coborit la Harwich, de unde a inceput circulatia pe partea stinga, am scos bani si am pornit la drum. Prima oprire a fost la Duxford, unde am vazut muzeul aviatiei civile si militare, plus o expozitie de masini de epoca si unul care facea demonstratii acrobatice cu un Spitfire. Cam obsedati de razboi englezii astia, mie mi s-au parut exagerati cu grenade, carabine si tot echipamentul pus la dispozitia copiilor vizitatori, sa se joace si sa simta pe viu cit cara un soldat in actiune. Mi-a placut ca am intrat intr-un Concorde si mi-au mai placut si masinile de epoca si personajele care stateau in spatele masinilor, bind ceai la termos, foarte simandicosi.

De-acolo am plecat la Cambridge unde am vazut tot ce se putea, la Magdalen College am urcat pe la catedrele profesorilor, si pe Radu l-a trecut o nevoie apriga, asa ca s-a usurat la o toaleta a unui domn profesor, sa ne scuze. Nume mari, statuia lui Newton, laboratorul Cavendish, expozitie aniversara Darwin la muzeul Fitzwilliam, plimbari cu gondola pe canale, mii de turisti, placeri maxime, in catedrala de la St. John College cinta la orga.

A doua zi ne-am dus la Coventry, unde am vazut Kenilworth Castle – ruine marete, peisaje superbe, Sir Robert Dudley care a vrut sa se casatoreasca cu Elisabeta I si, spre deosebire de tatal si bunicul sau, nu a sfirsit decapitat pina la urma – povesti de iubire, amoruri celebre intre printi si regine, Walter Scott care-a scris un roman despre castel. Ne-am dus apoi la Warwick Castle, oras vechi medieval, case pitoresti, cind am intrat la castel am zis ca parca e la Legoland sau Disneyland sau la un alt “-land” din asta din industria de entertainment. Insa aici era originalul, noi fiind obisnuiti cu niste copii din plastic si carton. Inauntru erau figuri de ceara, personalitati care locuisera sau erau in vizita la castel, doamne care se imbracau in fata oglinzii, servitoare care spalau rufele la baie suflecate pin’la briu, Churchill in tinerete, Henric al VIII-lea cu-ale lui toate nevestele, ba chiar si Elisabeta cea de-acum – figuri extrem de naturale, facute exceptional. Afara gradini superbe, gazon englezesc, muzica medievala, festival cu distractii pentru copii.

De-aici ne-am dus catre Nottingham, unde-am innoptat. Ne-am dus sa vedem Sherwood Forest, padurea lui Robin Hood. Si aici era festival cu tot felul de atractii – povestitori, menestreli, trubaduri, mestesugari olari si alti mesteri faurari (Radu si-a batut moneda), muzeu cu explicatii despre padure – sint stejari seculari, din care se mai vad clar citiva care au ramas. La stejarul lui Robin Hood erau lupte cu spade si buzdugane, se loveau ca nebunii (erau captusiti bine cu cartoane, evident).

Dup-aia am vrut sa mergem la Chatsworth. Eu am spus ca, dupa atitea demonstratii de violenta si muzee militare, sa ma duca sa vad locuri romantice din filme, ca m-am saturat. Robert a oprit sa ia stergatoare de parbriz si bormasina cu suruburi sa prindem niste balamale care se desprinsesera, si tocmai atunci s-a rupt cheia din spate, i-a ramas jumatate blocata in yala de la portbagaj. Daca schimbam yala, trebuia sa schimbam inca vreo alte sase, fiind cheie comuna la gaze, apa, lumina, benzina plus doua incuietori la portbagaj. Ne-am dus in Chesterfield, un orasel care avea biserica cu turla strimba si am gasit un service cu un baiat dragut, care ne-a scos bucata rupta din yala si a si uns-o sa nu se mai blocheze, contra a doua beri nemtesti (ultimele pe care le avea Robert in rezerva lui strategica). Apoi ne-am apucat sa cautam atelier de facut chei. Am gasit si lacatuserie, insa i-au zis ca n-au asa forma de cheie acolo, fiind o cheie foarte rara si care se rupe extrem de des, avind loc multe accidente ca al nostru. Domnul de-acolo a fost foarte dragut si a sunat pe un alt coleg, care i-a spus ca mai are 4 bucati, si apoi s-a apucat sa-i explice lui Robert cum se ajunge (la stinga, a 2-a la dreapta, la rondul cutare a 3-a iesire samd). Robert i-a spus ca stati putin, el nu e din zona si nu cunoaste prea bine, si sa-i dea adresa daca se poate (eventual coordonatele geografice, sa le bagam pe navigator – asta n-a mai zis). Mesterul a zis ca nu stie adresa, dar colegul sau se afla la Sainsburys. I-a si scris pe o bucatica de hirtie, foarte amabil.

A venit Robert la masina si s-a apucat sa bata strada aia, ne-a dus undeva unde-a gasit el ceva asemanator, era intr-un cartier de vile, dar nici vorba de lacatuserie pe-acolo. Am crezut ca e vorba de un cartier sau de o localitate limitrofa a Chesterfield-ului, desi nu parea deloc o metropola cu suburbii cu nume individuale. Afara ploua englezeste, noi ne uitam fara cuvinte la cheia rupta si ne gindeam ce ne facem. Tot mergind noi asa ca ametitii pe-acolo, am vazut un indicator pe o bucata de lemn: “Catre Sainsburys” – era vorba de un supermarket, ceva gen Cora sau Billa (va dati seama cum ar fi sa-i explici unui strain ca se pot face chei la Auchan de exemplu, si ala sa bata pe navigator sa caute strada Auchan…). In fine, s-a rezolvat repede si ieftin si am ris dup-aia de cit de prosti sintem.

Ne-am dus apoi la Chatsworth, resedinta ducelui de Devonshire. Conac adevarat, asezat intr-o vale minunata, la radio cinta un coral de Haendel cind s-a ivit si cladirea printre domenii cu pajisti si parcuri nesfirsite. Conacul apartine familiei Cavendish, din care se trage si matematicianul care-a cintarit pamintul. Era casa lui Mister Darcy din “Mindrie si prejudecata” si tot acolo s-a filmat si “Ducesa”. Frumos, ne-a placut, ne-a plouat si am plecat spre Newcastle, ca mai avem cale lunga de mers. Am oprit la un camping la castelul Barnard. Am reparat balamalele, a pus si yala si am spalat rufe. Radu si-a facut prietene la locul de joaca si nu mai voia sa plecam de-acolo.

A doua zi am fost la Raby Castle, castel apartinind lordului Barnard. Cu gradini, domenii cu cerbi si caprioare, sala de muzica cu pian Steinway, biblioteci, sala de arme, am vizitat si bucatariile si camerele servitorilor. Radu a avut puseu de crestere, s-a simtit jignit ca il tot batem la cap, Robert a avut puseele lui zilnice si insuportabile, iar eu am stat sa-l impac pe Radu, ca pe Robert si-asa nu mai conteaza.

Intr-o atmosfera vesela si calma in sinul familiei, am mers la Beamish, muzeu in aer liber intins pe mii de hectare, unde se circula cu tramvai de epoca si cu autobuze la fel. Totul e din 1913. Un sat, o ferma de animale, un oras, mina de carbuni. Si puteai sa intri in orice casa, in orice magazin, pravalie, atelier, garaj, sa vezi camerele si totul. Si se plimbau oameni imbracati de epoca, si-ti explicau cum se face totul. In dialect local si mai ales temporal. La scoala din sat erau profesoare care i-au pus pe copii sa stea in banci, aveau tablita cu creta pe fiecare banca, si le-au explicat ca baietii de 12 ani care nu mai mergeau la scoala se duceau sa lucreze in mina iar fetele deveneau fete-n casa la boieri. Le-a explicat si cum se pedepseau, se dadea cu linia la palma pentru vorbit in ora, se puneau la colt cu miinile in sus daca erau obraznici, sau ii trimiteau sa manince sapun daca injurau. Apoi i-au lasat sa plece in pauza, s-a sunat de iesire la un clopot mare si s-au dus in curte sa se joace cu cercul de sirma.

Ne-a placut acolo, ne-am dus in fiecare casa sa vedem, am fost si la dentist si ne-a explicat cum se faceau protezele, la profesoara de pian si canto, la loja masonica, la banca, la pravalii, la sediul ziarului, la garaj, apoi si la ferma si am mingiiat vaca.

In ziua urmatoare am vazut castelul Alnwick, al familiei Percy, ducele de Northumberland. Mai intii am vazut gradinile, cu labirint cu bambus si jocuri de ape. Apoi Radu a tras cu arcul, cu un instructor profesionist. La castel s-au filmat scenele exterioare din Harry Potter. Inauntru, mie mi-a placut biblioteca etajata. Robert era nervos ca de obicei, ca era in criza de timp si sa ne grabim si noi nitel, da? Ca trebuia sa ajungem la Polul Nord in aceeasi zi. Ne-am grabit, ne-am suit in masina si am mers pe malul marii, cu niste peisaje minunate, pasuni si cimpuri si case de piatra. La casa de York n-am mai mers, ca nu era timp dupa cum zisei. Am oprit la castelul Bamburgh, pe malul marii, al regilor Northumbriei. Inauntru erau si pozele Regelui Mihai cu familia si a principesei Elena. Impunator, imens, misto de tot. Dupa ce ca eram intr-o permanenta criza (de timp sau de 40 de ani), am luat ghid sa vizitam camera cu camera tot castelul. Dupa ce-am plecat de la castel – “Welcome to Scotland!”. In aceeasi zi ne-am dus si la Edinburgh, am lasat masina intr-o parcare si am mers cu trenul si am vazut tot centrul orasului, ne-am cumparat fulare si bereta de lina. Robert era cit p-aci sa-si ia kilt, cica ala se poarta fara nimic pe dedesubt – dar l-am tinut sa nu mai dea banii pe prostii. Orasul e foarte frumos, catedrale la tot pasul, era aglomeratie din cauza paradei militare si a soldatilor care se duceau sa depuna juramintul la Castel.

De aici am trecut pe podul Forth am mers pina in Parcul Cairngorms, rezervatie naturala din centrul Scotiei. Apusuri de soare prelungi, umbre pe masura. Am dormit intr-o padure, la 60 de km de Inverness. A doua zi de dimineata, eram inconjurati de un roi de tintari care sugeau seva din masina, cred ca eram foarte gustosi. Robert a iesit scurt sa hraneasca pamintul Scotiei cu ingrasamint natural si a trebuit sa-si ia spray-ul de tintari sa-si faca loc. Am plecat de-acolo si ne-am dus la un munte de unde se urca cu funicularul, erau privelisti minunate, insa se deschidea abia la ora 10.00 asa ca noi am pornit un pic pe jos. Baietii au mers mai mult decit mine, eu m-am intors acolo unde incepea urcusul adevarat, cind am constatat ca Robert, care facea cea mai multa galagie sa ne miscam si noi nitel fundurile din masina si sa facem trasee de montaniarzi adevarati (ca-n studentie) uitase sa ia sticla cu apa si voia sa urce pe munte cu soarele in cap si pe uscat. La locul unde se separa vulturii de gaini eu m-am intors asadar, lasindu-i pe baieti sa-si incordeze muschii. Radu, care tace si urca, a mers voiniceste urcind pe tacute ca un real excursionist, lasindu-l pe Robert fara suflare. Eu gaina m-am dus si i-am asteptat pe baieti la parcare, facindu-ma utila si spalind geamurile de la masina ca nu se mai vedea nimic.

Am pornit apoi catre Inverness – orasel frumos, la malul marii, cu estuar si catedrala si case de piatra cu flori. De-aici am mers sa vedem Loch Ness, cu centrul cu informatii referitoare la Nessie si cercetarile respective. Am vazut si castelul Urquart, la malul lacului. Apoi am luat-o spre insula Skye, trecind prin vai si munti cu privelisti incredibile. Am trecut cu ferry-ul pe la Glenelg – un satuc uitat de lume, unde traiau pictii (populatie enigmatica, putin cunoscuta). Am vazut si vidre, apoi am luat-o pe niste sosele inguste cit o palma, cu locuri de trecut unii pe linga altii in caz ca veneau doua masini din sens opus. Ne-am tot oprit sa facem poze, am facut si din masina, era vremea fluxului si se vedea cum curge apa sa umple vaile si gropile, formind virtejuri. Ne-am dus catre nord, acolo unde era campingul. Ne-am si ratacit, am trecut prin Portree (Port Raigh pe galica – placute bilingve peste tot), am vazut Batrinul de la Storr (stinci la malul marii cu forme ascutite), am gasit si campingul si ne-au mincat iarasi tintarii – unii umblau cu plase pe fata, eu zic ca erau exagerati, se rezolva cu spray si lotiune de piele, ce naiba.

De-acolo ne-am dus a doua zi la castelul Dunvegan, al clanului MacLeoud. Ca toata nobilimea scotiana, emigrati cu totii in America. Castelul era chiar la malul marii si avea niste gradini exceptionale, cu flori tropicale, sau nu stiu ce fel de clima era acolo, cu niste hortensii albastre si crini ametitori. Am luat apoi o barca sa vedem focile pe stinci. Cica stau asa si fac minim de efort, sa acumulueze grasime sa le tina o iarna intreaga. 80% dintre ele nu supravietuiesc, sint mincate de balene si nu apuca anul urmator. Explicatiile si plimbarea ni le-a oferit barcagiul, un nene foarte simpatic pe nume Raymond (ce meserie – barcagiu la foci!).

De-acolo am mers sa vedem distileria Talisker, unde se face whisky scotch. Radu a bombanit, ca ce-i trebuie lui sa vada ceva ce nu-l intereseaza, ca el a vazut si stie deja cum se face tuica la Polovragi. La intrare ne-a intimpinat un miros de alcool de parca mergeam la spital. Ne-a dat si paharele de degustare si eu m-am imbatat imediat si mi s-a facut somn. Ne-a dus si ne-a explicat cum se face germinarea, macerarea, fermentarea, distilarea si depozitarea la butoaie de stejar – timp de 10 ani, dupa care inca 2 ani in butoaie in care s-a tinut cherry aduse din Spania. Altele se tin la invechire timp de 30 de ani, cica anul asta in septembrie se vor trage in sticle. Si cica in tot acest rastimp, se evapora o multime de whisky iar ce se evapora se zice ca se da la ingeri. Dar ai naibii ingerii astia, sint cam alcoolici se vede treaba, pentru ca la butoaiele de 30 de ani se duce cam jumate din cantitate. La magazinul fabricii preturile erau cam piparate, asa ca am zis ca luam de la Kaufland cind ajungem acasa, ca-i mai ieftin. In timp ce ne explica la butoaiele de whisky, eu cum eram ametita si adormita, m-am sprijinit de ceva negru si m-am murdarit pe pulovar, care nu s-a luat cu apa si cu sapun. Robert zicea ca ar fi trebuit sa le cer alora niste alcool (o sticla de vreo 2 l) sa curat pata.

Am coborit apoi la Armadale, am vrut sa vedem si castelul clanului MacDonald, insa se inchisese si nu mai era timp, asa ca am luat bacul catre Mallaig, de unde am pornit-o printre munti, vai si fiorduri pina la Fort William, in Glen Coe – care-i alta mare rezervatie naturala unde se afla si Ben Nevis, cel mai inalt munte al Scotiei (1310 m). Am mers paralel cu calea ferata pe unde merge trenuletul cu aburi care trece si peste viaductul Glenfinnan (unde-i si scena din Harry Potter). Am dormit la poalele muntelui. De dimineata am pornit-o prin rezervatia Glen Coe, Robert a gonit fara oprire ca el voia sa ne intoarcem sa facem calatoria cu trenul, eu spunindu-i ca nu avem timp de asa ceva, si mai ales n-are nici un rost sa facem un drum de doua ori, pierzind o zi. In rezervatia asta s-au filmat scenele colosale din Braveheart, sint niste vai si munti incredibili, te simti mic de tot trecind pe-acolo. Am ajuns apoi si la Stirling, unde s-au dus luptele lui William Wallace, cu o seara inainte ne-am uitat si la Braveheart, ca sa fim patrunsi de istoria locului. Tot p-acolo erau si urmele lui Rob Roy, la Loch Lomond. Am gasit apoi un camping la castelul Culzean, mai jos de Glasgow, pe malul marii. Am stat si noi un pic mai mult, sa ne odihnim, sa ne tragem sufletul, sa spalam rufe si Radu si-a gasit iar prieteni cu care s-a jucat si au cintat Beatles si nu mai voia sa plece de-acolo.

A doua zi am plecat pe ploaie, nu ne-am mai dus sa vizitam castelul, ca eram satui de-atita istorie. Trebuia sa ajungem la Liverpool. Am trecut mai intii prin Ayrshire, apoi prin rezervatia Lake District in Cumbria. Am oprit in oraselul Keswick unde am vizitat Muzeul Creionului – aici era mina de grafit si se fac creioanele Derwent de sute de ani. Am trecut pe linga lacuri si munti minunati, prin Windermere unde era si ferma lui Beatrix Potter, apoi am ajuns in tinutul Lancashire si am intrat putin si in Lancaster, sa vedem cu cine s-au batut cei din York, daca pe-acolo nu trecusem. Apoi am intrat in padurea Bowland, o fosta padure acum defrisata si transformata in pasuni. Am cautat campingul, drumul era inchis pentru niste lucrari, ne-am ratacit pe la niste ferme ca in povesti, cu oi si vaci peste tot, ba chiar si iepuri saltareti ca in desenele lui Beatrix Potter, fazani si fazanite proaste care sareau in fata masinii, riuri cu pesti, garduri de piatra peste tot, case vechi de sute de ani, un drumeag ingust pe unde abia incapea mastodontul nostru – a meritat ocolul. La camping n-am mai gasit loc si ne-a trimis la un alt sat, la cineva in curte care oferea locuri de campare, fara dusuri si cu un weceu murdar, cu oile behaind la capul nostru. Viata la tara!

A doua zi am pornit-o la Liverpool, sa vedem Beatles Story Museum, cu primele lor chitare, poze, obiecte personale, declaratii, interviuri – emotii mari, suveniruri mii si mii de la magazin, entuziasm la maximum. Am fost apoi si pe Mathew Street, unde-i Cavern Club unde cintau ei la inceput si de-acolo i-a descoperit Brian Epstein. Am coborit la club, totul arata ca atunci, e grozav. E si statuia lui John Lennon stind sprijinit de un zid, ne-am pozat, ne-a placut, ne-am cumparat tricouri, peste tot cinta muzica de-a lor pe strada, am ascultat si noi dup-aia in masina. Ne-am dus si la Manchester, am trecut numai cu masina prin centru, e frumos si monumental.

Am luat-o catre Wales, aveam de vazut Beaumaris Castle, obiectiv de mare importanta strategica pentru Radu, care a zis ca el vrea sa fie führer (adica ghid turistic). Eu i-am zis ca probabil asa zicea si Adolf, copil fiind. Radu stia castelul pe dinafara, ca se uitase pe Encarta cind era mic. Am mers apoi pe malul marii, e ca o riviera acolo, cu sate frumoase si castele care se vad de pe autostrada. Am dormit la un camping improvizat, cu weceu tot murdar, la care nici n-am mai platit ca n-a venit nimeni sa ne ia bani. Robert s-a dus sa intrebe ce-i acolo si daca putem sa parcam si noi, si a asistat mai intii la o discutie tata-fiica. El a crezut ca sint arabi, asa suna welsha. Cind i-a intrebat pe engleza, fiica n-a stiut ce sa-i raspunda, iar tatal i-a zis ceva cica pe engleza, Robert a zis multumesc si am parcat acolo. Ce e galica in nord, dar welsha si mai si! Ma intreb ce radacini o fi avind limba asta si cum de-o fi rezistat atitea sute de ani, sub ocupatie engleza? Nu numai c-a rezistat, dar e limba activa. Am vazut si magazin cu “Office Supplies” scris bilingv si pe welsha (adica swydd chyflenwadau) – nu cred ca aveau asa ceva acu 700 de ani.

Dupa ce-am vazut Beaumaris Castle, care-i exact ca-n Encarta, ne-am dus la Caernarfon, am vazut si-acolo cetatea castel, parca era de jucarie de plastic, numai ca zidurile aveau cam 5 metri grosime si erau de piatra adevarata, cu tuneluri si cazemate. Mai lipseau soldatei de jucarie, sa tragem cu arcul. Am trecut apoi prin Snowdonia, rezervatie naturala si asta, cu munti si riu vesel si zglobiu – cred ca pe-aici statea Smaug al lui Tolkien, denumirile sint oricum ca din povesti.

Am trecut pe la Birmingham si ne-am dus la Stratford upon Avon, sa vedem casa lui Shakespeare. Ne-a inchis usa in nas, ultima vizita fiind la 5 p.m. (sa fi vazut marele Will ce turme de turisti si ce industrie era la casa lui natala, cu program de vizitare…). Ne-am cumparat suveniruri de la magazin, ne-am pozat cu alte mii de turisti – eu m-am nimerit cu niste indieni cu puradei negriciosi, asta e. Am plecat prin niste sate frumoase, in regiunea Cotswolds, unde am gasit camping curat cu dus si cu curent si am golit si apa noastra murdara din masina, ne-am despaducheat si ne-am incarcat bateriile.

A doua zi ne-am dus sa vizitam un orasel frumos si pitoresc pe care-l gasisem scris la carticica (Stow on the Wold se cheama). E ca-n Provence acolo, ca-n sudul Frantei, se vede treaba ca-i regiune turistica si exploatata intensiv. Dup-aia ne-am dus la Oxford. La Bodleian Library era cu grup organizat si nu mai aveau locuri pina la ora 16, am intrat la toate colegiile, am facut sute de poze, ne-a placut la Christ Church unde iar erau locuri cu scene din Harry Potter, am intrat si la Hall si am vazut si portretul lui Charles Dodgson si am vazut si curtea cu copacul unde vedea el o pisica stind pe crengi si l-a inspirat sa scrie despre pisica de Cheshire, am fost si la libraria editurii unde aveau si caiete de muzica pentru examenul ABRSM al lui Radu, ne-am luat carti, suveniruri, am fost si la muzeul de stiinte naturale, unde scria “Please, touch” pe la animale si fosile si exponate de sute de milioane de ani, am fost si la magazinul lui Alice Liddell (Alice din tara minunilor, cea adevarata adica, degeaba intreba Robert “Who the f…. is Alice?”), ne-a placut totul-totul la nebunie.

Apoi am plecat la Portsmouth, ne-am suit in turnul de la malul marii, am mincat Fudge de la o vinzatoare romanca, ne-am dus la casa de nastere a lui Dickens. Si ne-am imbarcat pe vapor, pentru mers la Caen. A doua zi eram in Franta, si acasa!

Seara aveam bilete la concert, v-am mai povestit eu cum se cinta Imperialul lui Beethoven si mai ales cu unul preferat de-al lui Radu, incit nu am putut sa refuzam asemenea trufanda. Concert in aer liber, in Odeonsplatz, o minunatie. Pacat ca n-am mai apucat bilete decit prin ultimele rinduri, asa ca pe Radu l-am tinut eu pe genunchi sa vada mai bine, ceea ce mi-a taiat cu totul venele care mai ramasesera functionale.

Dupa concert am zburat imediat, ca aveam intilnire cu fam. Trusca, ei plecind la ore rezonabile, mergind lejer si oprindu-se sa doarma la camping. Cind sa plecam din casa, Robert m-a intrebat daca am luat pasapoartele, ca eu in asa hal carasem la bagaje, incit am uitat complet de ele. Le-am luat si ne-am aruncat in masina, pornind la drum.

Noroc ca Robert e sofer innascut (o fi oare genetic? Manierele oricum, se dau la pachet, se pare ca sint inseparabile si direct proportionale cu abilitatile soferistice). In citeva ore i-am ajuns din urma pe fam. Trusca, am avut timp sa si dormim chiar.

Am mers pina in Danemarca, la Hirtshals, innoptind la locul de unde luam bacul a doua zi catre Norvegia. Bacul era un vapor cu 8 etaje, cu magazine, restaurante, cafenele si in general foarte luxos, ca pentru boieri.

Norvegia ne-a intimpinat cu ploaie, am ajuns la un camping unde ne-a murat bine de tot. Ne-am dus la Lindesnes, care-i cel mai sudic punct al Norvegiei si e un far sus pe stinca, inconjurat de cazemate germane din timpul razboiului. Cica in al doilea razboi mondial pe acolo (de fapt la Kristiansand) era un tun care tragea peste mare, pina in mijlocul Danemarcei. Mie mi-au placut casele, cu debarcader si de lemn alb sau rosu, extrem de pitoresti in peisajul de stinci si mare.

Dup-aia ne-am dus la Preikestolen (Prekkestolen zic ei), unde era un camping adevarat, nu d-ala de turisti comasati ca la Ocna Sugatag. Preikestolen asta e o stinca din circuitul turistic, imposibil de trecut pe-acolo fara sa bifam. Sint privelisti minunate, la vreo 700 de metri deasupra unui fiord. Stinca asta e un fel de nas care iese din munte, si mai are si ditamai crapatura chiar la imbinare, de te gindesti ca poate acum ti-a sunat ceasul si a sosit exact clipa cind va ceda si se va prabusi in mare. Nu s-a desprins, am scapat de data asta, ne-a tinut si pe noi, care n-am avut curajul sa ne apropiem de margine, fiind mult prea ametitor sa ne uitam in jos.

Drumul pina acolo a fost un urcus cam greu, a trebuit sa ne cataram in patru labe pe stinci colturoase. Nu stiu cum se facea, dar era plin de turisti dati jos din autocare si lasati sa zburde pe-acolo in papuci, in slapi sau cu pantofi cu toc, am vazut chiar si o gravida care-si tinea burta cu un briu, si in general stincile alea erau cam pline de singe din loc in loc. Am cazut si eu, dar n-am umplut de singe, doar m-am lovit foarte tare la genunchi si dup-aia mi-a trecut. Robert fierbea ca o oala sub presiune, incerca sa-si afiseze un zimbet amabil, insa mi-a marturisit dup-aia ca el ar fi vrut sa se intoarca, vazind miile de turisti pantofari cu care ne frecam ca in autobuz. Pacat ca n-a facut-o, as fi subscris imediat la ideea asta. Asa, ne-am urcat, am vazut, ne-am pozat si am pornit inapoi pe aceeasi carare ca un bulevard.

Am mers apoi la Stavanger, care-i oras vechi cu case de lemn alb. Aici erau zeci de fabrici de conserve, una fiind transformata in muzeu, cu utilajele vechi de la inceputul secolului 20. Faceau conserve de hering pentru armata germana in timpul primului razboi mondial, ca-n al doilea s-a terminat heringul.

Acum, aici e santierul unde se construiesc platformele petroliere din Marea Nordului. Am vazut macaraua imensa cu care s-a construit Troll-ul, era vizibila si de la Preikestolen. Am fost la muzeul petrolului, cu istoria geologica despre cum s-a format petrolul din caca de dinozaur, am vazut si o platforma expusa pentru vizitare, si un filmulet al lui Jan Wright despre cum se pun tevile pe fundul marii pina-n Marea Britanie. Ne-am imbracat si cu costume de protectie, de petrolisti adevarati, in afis scriind ca avem timp de 20 de secunde sa ne imbracam si sa ne suim in barca de salvare, cind a sunat alarma. Lui Radu i-a luat ceva mai mult timp (vreo 20 de minute).

Robert s-a enervat ca nu suporta sa mearga dupa ghidul turistic si mai ales in grup organizat, drept pentru care ne-am despartit de fam. Trusca, si am mers fiecare pe drumul sau (in treacat fie spus, dup-aia s-a luat si de noi, cum face in fiecare concediu, pentru ca cu greu suporta si propria familie). La acest personaj numit Tatinul, cantitatea de mutre si fitze e constanta, indiferent de compania aferenta. Depinde numai de toleranta celorlalti, se pare ca singurul care rezista fara probleme e Cristi Vilcu care nu mai reactioneaza in nici un fel. Eu cred ca am ratat ocazia ideala de a porni motoarele masinii si de a-l lasa pe Robert in mijlocul pustiului, acolo unde zicea ca i-ar placea sa-si continue restul vietii. Noi nu ne gindim nicicind sa divortam, ci numai sa ne facem un bine, scutindu-ne de prezenta reciproc agreabila.

Am ratacit pe sosele, prin niste locuri absolut colosale, spre seara gasind un camping asa cum ne place noua, amenajat pe marginea fiordului, la unul in curte, noi fiind singurii locatari. Proprietar era nea Victor, de la care am inchiriat si barca. In prima seara, baietii s-au dus la pescuit si Radu a prins un macrou destul de mare, caruia i-au dat drumul inapoi in apa din considerente umanitare. El a fost singurul din familie care a prins ceva, Robert fiind plin de invidie ca uite ce noroc are incepatorul! A doua zi am fost si eu cu ei la peste, insa nu ne-a mai suris norocul. Am invatat ordinea operatiilor: destu’, piedica, lanse-ul. Radu ar putea sa va povesteasca mai multe, daca-l intrebati: “Lansez, mulinez. Simt bestia. S-a luptat frumos, dar am invins…”

Ne-am dus si pe o insula pustie si misterioasa si am facut gratar, Robert l-a trimis pe Radu dupa melci pe post de momeala la undita, iar el, ca un suflet de poet ce se afla, a cazut in apa pina la genunchi. “Melc nating, melc nating!” ar fi trebuit sa sune admonestarea, insa nu stiu de ce, la Robert a sunat altfel, de nereprodus.

Seara ne-am conversat la un paharel de vorba cu nea Victor, care era muncitor pe o platforma petroliera, ne-a povestit despre munca sa si despre locurile alea. Ne-a zis ca in golful unde ne aflam s-a intimplat sa esueze o balena o data, si cum inghetau apele cind era el mic si se pescuia la copca (parca era in vremuri glaciare), si cum scrie la lege ca fiordul e proprietate nationala, doar apa din jurul casei lui e in proprietate personala, atita cit poate sa intre un cal. Ne-a mai povestit si cum a fost scufundator la 150 de metri, meserie de care s-a lasat ca nu-l mai tineau salele, la cei 40 de ani. Si cum mergea cu tatal sau la vinatoare pe timp de iarna, cite 40 de km pe zi, despre cum se dreseaza niste ciini pentru diferite tipuri de vinatoare. Apoi l-a luat pe Robert sa-i arate niste jderi impuscati si impaiati de el.

Ne-a placut acolo la nea Victor, ne-a invitat sa mai raminem o noapte si sa participam la vinatoare nocturna de crabi cu lanterna. Am fi stat, dar nu mai aveam timp.

Am mers dup-aia la Bergen, pe un drum ocolit, pe malul fiordului. Ar fi trebuit sa vedem niste cascade spectaculoase, insa era ceata deasa si ploua marunt si nu s-a vazut nimic. Pe drumul ala am mincat cele mai bune cirese intilnite vreodata in viata, erau livezi pline si se vindeau la marginea drumului.

La Bergen am mers la piata de peste, am vazut case hanseatice facute de nemti pe la 1200, am fost si la acvariu si ne-am plimbat pe strazi, cu case vechi si frumoase.

Atunci am scapat eu aparatul foto al lui Robert pe jos si s-a facut praf obiectivul, dar am fost achitata pina la urma, pe considerente ca-si va lua altul. Aparatul meu era deja stricat si nu mai mergea decit lipit cu leucoplast, dar macar a mers, pe cind al lui Robert s-a facut arsice si n-a mai focalizat nimic.

Am cautat si magazin de partituri pentru Radu, anume o bucata speciala pentru care venisem pina aici. A unui compozitor norvegian, o muzica fantastica, pe care o s-o punem si pe site s-o ascultati, cind o s-o termine Radu de studiat. Am gasit pina la urma si magazin, insa se inchisese la ora 16, asa ca ne-am intors la camping, urmind sa revenim a doua zi. Casa compozitorului cu pricina n-am apucat s-o vedem, fiind deschisa numai duminica, din pacate.

Am vazut in schimb casa lui Grieg, care-i pe malul fiordului, cu cabana de creatie si extrem de romantica, intr-un peisaj numai bun sa scrii orice, nu neaparat muzica. Mormintul lui Grieg e intr-o stinca pe malul apei, parca si vezi troli si kobolzi pe-acolo, sau vreun Peer Gynt trecind prin padure. La cabana de creatie erau nu numai un birou si un pian, ci si lanseta creatorului, adica actul artistic se produce in stil sadovenian. Radu si-a gasit si partitura cu pricina la magazin, si am plecat multumiti.

Am mers tot pe malul fiordului, pe o sosea minunata serpuind printre sate de vacanta, am vazut cascadele spectaculoase despre care zicea la carticica. Am facut poze pe ploaie si ceata, inchipuindu-ne cum ar fi totul intr-o zi cu soare. Cam frumos, ce-i drept.

Am cotit-o apoi spre Oslo, pe drumul de intoarcere, fara sa mai mergem spre nordul inghetat si din ce in ce mai ploios. Eu eram racita cu febra si tot tacimul, timpul trecea ireversibil, si trebuia sa revenim la München sa facem jonctiunea cu fam. Vilcu de data asta.

Am trecut peste munti, pe un podis care zice ca-i cel mai mare platou montan din Europa de Nord (in general, in ghiduri toate sint “cele mai”). Pustiu, pietris macinat de gheturi, lacuri glaciare, petice de zapada din loc in loc, un vint taios si rece, iarba si licheni (despre care scria pe panou ca sa nu smulgem nici un firicel, ca le trebuie 40 de ani sa creasca la loc). Cam ca in Mongolia acolo, lui Robert i-au frematat narile de lup de stepa, Radu n-a vazut nimic c-a dormit tot drumul.

Dupa munti am ajuns in niste vai insorite, ne-am inveselit subit, ca eram cam deprimati dupa atita frig si ceata. Robert era entuziast, zicea chiar ca ar veni sa locuiasca acolo in pustiuri, densitatea populatiei fiind pe placul lui. Aici era locul ideal despre care pomeneam, anume acela de a-l elibera pe Robert din strinsoarea cu care il sugrumam, sa se faca pastor la capre. Si eu sint sociofoba, dar parca un picior de om totusi as mai suporta. Acolo, cind trece avionul, se uita in jos daca e vreun suflet pe care sa-l ia, si daca nu-i nimeni nici nu mai coboara, isi continua cursa fara oprire.

Lipsa soarelui ne-a cam intristat, nici nu-i de mirare ca am vazut nu stiu cite institute de psihiatrie, sint o natie cam de ciudati norvegienii astia. Ne-am inchipuit cum e pe timp de iarna, cu noapte vesnica. Cred ca respectivele clinici erau mai degraba de dezalcolizare. Am vazut si o expozitie de pictura a pacientilor de la o asemenea institutie, erau d-alea cu pasari negre care bintuie vreun munte si mai negru, pe fondul unui cer inrosit. Cine cunoaste Strigatul lui Edvard Munch poate sa-si faca o idee. Toata atmosfera acestei excursii a fost cam bizara in general, pentru ca mergeam pina noaptea tirziu, fiind inselati de ziua extrem de lunga si ne sculam pe la 4 dimineata, cind era deja lumina si parea ca e tirziu. Pina ne-am obisnuit. Ne-am obisnuit cu multe, chiar si cu leganatul continuu al masinii si cu folosirea obiectelor din dotare, a fost ca o aventura. Ca sa inchei paranteza asta lunga, cind au venit Vilcii ne-am inghesuit cu totii intr-un singur pat, ca in “Unora le place jazz-ul”, dind o petrecere in pijama, cu pahare de cristal aduse de Robert si cu o prajitura primita cadou de la o vecina, pe platou de portelan. Pe vecina n-am poftit-o, petrecerea am facut-o pe drum.

Ei, sa revenim la plaiurile norvege: dupa ce-am scapat de haituirile de pasari si de alte vietati fantastice care pareau sa se desprinda din stinca si sa ne atace, am ajuns dupa cum ziceam pe malul unui riulet vesel si pasnic, si ne-a venit inima la loc. Am vazut si o biserica de lemn si un muzeu de etnografie si folclor, cu toate zeitatile vikinge si toata mitologia veche, acum sintem specialisti in troli. Am vazut si un parc geologic unde a cazut un meteorit, ne-am oprit pe la cascade si am si filmat, am trecut si printr-un tunel in spirala in munte (a, am uitat de tunelele pe sub mare intre Stavanger si Bergen, formidabile!); Radu s-a dus si s-a catarat in mod profesionist, cu corzi si coborire in rapel, a primit laude de la un specialist, bine ca n-am fost acolo sa-l vad, ca mi se facea inima cit un purice.

Ne-am dus apoi la Oslo, unde n-am vazut Centrul Nobel pentru pace, ca ne-au apucat nervii si eu aveam febra (sau mai bine zis eu aveam febra si pe unii i-au apucat nervii, asta e ordinea cauza-efect). Ne-am dus intins la muzeul marinei, unde am vazut nava Fram, cu care s-a mers la Polul Sud si in Groenlanda de catre Roald Amundsen si Fridjiof Nansen si alti capitani. Robert era emotionat, astia fiind eroii lui din copilarie. De emotie, mi-a cumparat mie un pulovar norvegian cu captuseala care tine si la vint, iar lui Radu un cutit imitatie dupa cel al lui Nansen, cu semnatura proprietarului (si semnatura era tot imitatie). La casa de bilete erau casierite romance, si Robert era atita de patruns de importanta obiectelor vazute, incit si-a uitat cardul acolo. O casierita a venit dupa el, strigind sa-i dea cardul inapoi. Asta e, bine ca toate s-au rezolvat cu bine pina la urma (iata deci ca nu numai eu uit obiecte importante, cum ar fi pasapoarte…)

Tot acolo mai era un muzeu special pentru plutele lui Thor Heyerdahl din expeditiile Ra si Kon-Tiki, formidabil si asta cum a plecat el asa pe ocean cu plute de bambus. Radu a fost politicos, nu si-a dat ochii peste cap cum face de obicei. Ca premiu, Tatine-su i-a cumparat cartea cu expeditia Kon-Tiki, o alta lectura de baza a copilariei sale, bucurindu-se nespus. Radu a citit cit a citit, dar s-a lasat pagubas pina la urma.

Am trecut apoi in Suedia, pe la Göteborg si Malmö, amindoua avind semnificatii anume: de la Göteborg a plecat nava Sophia Magdalena in 1724 catre Indiile de Est, Radu fiind extrem de entuziast de aventurile vazute intr-o piesa de teatru (fiecare cu emotiile sale), iar la Malmö aflindu-se matusa Cutza din familia Vilcu, noi facind confuzie si crezind ca si dinsa tot la Göteborg o fi.

Noaptea am trecut podul spre Danemarca de la Oresund, unul d-ala construit peste mare, monument de maiestrie ca orice pod impresionant (“cel mai”, cum stim deja). Dupa pod se continua cu un tunel pe sub o insula construita artificial si am iesit direct la Copenhaga, zicind ca e cazul sa ne mai si oprim si sa dormim undeva, sa vedem si orasul, daca tot ne aflam prin zona.

Am vazut si orasul, care nu spune mai nimic din punct de vedere arhitectural si din goana unui autobuz turistic. Ar fi interesant de mers acolo si studiat pe viu angoasele bizare, nu de citit comod in pat “Fetita cu chibrituri”. N-am vazut nici macar statuia lui Kierkegaard, nefiind considerat punct de atractie turistica. Mi-ar fi placut sa vad si castelul de la Helsingor, poate ne mai avintam pe-acolo peste citiva ani, cind mai creste Radu si se deda lecturilor shakespeariene.

Dup-aia am gonit trecind cu bacul pe la Rostock, sa ajungem acasa sa ne spalam si am pornit imediat in a doua calatorie cu fam. Vilcu, vedeti pozele aferente fara sa mai scriu si comentarii. Am fost la lacul Bodensee si am trecut in Elvetia, catarindu-ne pe munti in regiunea numita Appenzell, ne-a placut si acolo. Zicea cineva (parca Hemingway) ca-n Elvetia totul e atita de curat, ca-i vine sa arunce pe strada un cotor de mar, sa murdareasca cumva. La intoarcere ne-a dus Robert printr-o trecatoare la 2000 de metri, pe un traseu gasit de el care citeste la masa revista “Motocicleta”. Eram satula de atitia munti si am fost complet insensibila la maretiile naturii. Parca as vrea acum ceva care sa nu mai fie “cel mai”, ci absolut normal. Tot mai sper sa gasesc, pina la urma, ceea ce caut. Cind o sa gasesc locul acela n-o sa spun la nimeni, ca sa nu se repeada editurile sa-l treaca in vreo carticica turistica.

Robert zice ca pentru el, platoul montan e locul ideal (pina si ala e cel mai mare din nordul Europei, na). Radu avea propria lui tara imaginara, numita Rolencia, dupa cum bine se stie.

Astia sintem, cu obsesiile, ticurile si fobiile noastre pe care, ca si depresiile, daca le definim scapam de ele – cel putin asa zic psihanalistii. Unora le place jazz-ul, altora le place sa cinte la pian si se cred personaje din povesti, altora le place sa injure la volan, iar mie nu-mi mai ramine mare lucru sa-mi placa, pentru ca trebuie sa le asimilez pe toate astea si incet-incet ma transform intr-un personaj numit Raduroberta, n-o sa mai existe Irina. Va rog sa ma lasati sa-mi aleg colegul de salon cind o fi sa fie, obsesia mea e unul cu bun-simt, nu ma bagati cu vreun alcoolic sau furibund!

Sa revenim cu picioarele pe pamint si cu capul pe umeri si chiar si cu scaun la cap, daca se poate, si sa ne apucam de treaba, stimati concetateni!

PS: Scuzati, va rog, inadvertentele tehnice. Cind am dat manuscrisul Tatinului ca sa obtin bun de tipar, mi-a facut observatie ca nu la Polul Nord s-ar fi dus Amundsen cu nava Fram, ci la Polul Sud. Atita eram eu de ametita la Oslo. Daca si capitanul insusi ar fi incurcat nordul cu sudul cum am facut eu…

Later Edit (Nota editurii). Inadvertenta cu polul nord si polul sud a fost corectata.

Pornind de la reteta ramelor de ochelari sparte si legate, eu am venit cu ideea unei banale bucati de sfoara. Mai intii Robert a fost exasperat, ca “Cum o sa mergem asa, doamne-fereste, se uita lumea la noi!”, dar apoi a acceptat si s-a dus in beci sa caute nu numai sfoara, ci si o rola de scoci care din pacate s-a dovedit a fi alb. A facut o opera de arta, legind minerul cum se vede in poze. Cind eu l-am laudat ca a facut o treaba excelenta, mi-a zis sa nu uit ca pe vremea tineretii noastre se gasea numai produsul numit Leucoplast, sau si mai si, Isolierband din ala negru, care nu lipsea din trusa oricarui amator de bricolaj. Am plecat, am zburat, am ajuns la destinatie dupa indicatiile de pe harta si spiritul de orientare al lui Robert, care ar putea cistiga orice concurs pe tema asta. Bate tot in materie de mers la sigur, nu stiu cum face, dar e treaba lui si daca se pricepe omul, sa-l lasam sa-si faca meseria. Numai de s-ar limita la ce se pricepe, si nu s-ar mai baga in farfuria lui Radu cind stam la masa.

Insula asta e una dintre cele mai noi din arhipelag, adica are numa vreun milion de ani si e extrem de stincoasa si abrupta, de-aia nu se gasesc plaje intinse si de-aia nu se practica nici turism de masa, ceea ce e perfect pentru unii ca noi. Era plin de indragostiti veniti sa petreaca Sf. Valentin intr-un loc romantic si izolat de lume. Si pensionari dintre cei activi, care vin la cure de teren, nu din cei care zac la bai de namol. Noi nu stiu la ce categorie ne-am incadrat, fiind prea grasi ca sa mai urcam la doua mii de metri (“Asa grasa ca acum n-am fost de cind ma stiu” – puneti fraza asta ca motto de-acum incolo, nu-mi place sa ma repet). Robert nu e gras, la el numai tricoul e de vina, avind o forma bombata nu stiu cum…

Casa la care am stat se numeste El Molino, adica moara de vint. Numele i se trage de la o moara artizanala pusa pe atelierul de olarit al lui nea Ramon, care are si magazin de desfacere si o cumnata circiumareasa. Nea Ramon e persoana vestita in tot satul, fiind trecut ca punct de interes turistic prin toate ghidurile. A participat si la expozitia mondiala de la Sevilla cu oalele sale lucrate in stilul culturii prehispanice. Noua ne-a placut curtea plina de vegetatie locala, amenajata asa ca o gradina botanica, mai lipseau etichetele prinse de plante. Si ne-a placut ciinele botezat Bibicul, pentru ca avea o fata asa de smechera si pus pe glume tot timpul. I-a furat un ciorap lui Radu, cind a vazut ca noi nu ne inghesuim sa-i aruncam halci de carne.

Robert a avut grija de noi, ca de obicei, sa ne simtim bine. Proprietarul i-a dat mina libera sa faca focul in soba, ceea ce l-a incurajat si a zis c-o sa ne faca sa simtim adevarata aventura, adica o sa ne arate el cum se face focul fara solutie d-aia de aprins. Cum faceau si stramosii nostri prin pesteri, ce, aia aveau spirt solid cumparat de la supermarket? S-a apucat sa arda tot ce i-a picat prin mina, ne-a pus sa stringem toate cutiile de carton sa nu se piarda nimic. Si a incropit un foc din servetele si hirtie igienica. Lemnele cele groase s-au aprins si ele la un moment dat, din simpatie si mai mult asa, de politete. S-au stins insa imediat, pentru ca afara batea vintul in rafale si nici vorba sa arda ceva. Eu am plecat din sufragerie cind aerul a devenit irespirabil. Asta nu l-a descurajat pe unul ca Robert, care statea linga vatra ca o vestala. A deschis geamurile, s-a aerisit un pic si a luat-o de la capat. Radu avea nu stiu ce meciuri din cupa uefa si il deranja ca taica-su se tot fitiia prin fata televizorului cautind ceva sa mai arunce pe foc. Intre timp, fumul s-a intetit pina la o densitate inimaginabila, am mai deschis de trei ori toate geamurile si usile sa facem curent, focul a ars mocnit afumind toate hainele care cica miroseau a tigan – asa s-a exprimat Robert, dezgustat de ce-a facut.

Intr-o zi ne-am dus in expeditie pe mare, sa vedem delfinii. Am dat o multime de bani, ne-au ametit vreo trei ore aratindu-ne malul abrupt al insulei, ca la sfirsit sa vedem si niste delfini sarind din apa. Valurile erau de vreo doi metri – zice Robert – si de cinci metri – am zis eu – asa ca undeva pe la mijloc. La inceput am stat crispati, dar dup-aia ne-am obisnuit. Robert cica ar fi fiul marilor, iar Radu Batrinul spintecator al marilor insingerate. Ne-au aratat Portul piratilor, adica niste case izolate unde probabil ca se trageau casete pirat. La inceput, cind stateam la coada sa ne imbarcam pe vas, ne-au atras atentia sa nu dam cu capul. Radu a fost atita de atent, ca a dat cu fruntea, zguduind bine de tot toata ambarcatiunea. Unii i-au dat o conserva rece de bere sa si-o puna la cucui, pe care i-a confiscat-o Robert si a baut-o. A venit apoi o doamna binevoitoare, care a inceput sa-l unga cu o crema pe dupa urechi si ne-a explicat ca in felul acesta nu va face cucui. Eu am crezut c-o fi vreun leac tamaduitor, dar Robert s-a interesat cu ce-i da, si atunci ne-a zis ca e vorba de unt de pus pe piine. I-am multumit doamnei, Radu a parut extrem de satisfacut de tratamentul aplicat si s-a dus la prora navei sa dea piept cu valurile. Dup-aia a mincat vreo patru sandviciuri oferite de personalul navei si i s-a facut rau, el zice ca avea rau de mare dar eu cred ca i s-ar fi facut si daca statea intins in pat.

Tot invirtindu-ne noi pe-acolo pe insula, pe drumuri de munte si ocolite rau de tot pe stinci, mai vedeam din cind si cladirea Observatorului astronomic, obiectiv de mare importanta la care eu una am visat o viata. Robert voia sa ajungem sus pe culme, nu ca ar fi tinut neaparat sa vada Observatorul, ci asa, din spirit de cuceritor, adica sindromul cocosului care cauta movila cea mai rasarita din ograda sa vada lumea de sus. Eu cica nu sint in stare sa patrund taina acestui imbold, pentru ca n-as avea acel organ daruit cu mare strictete de catre Atotputernicul, numai celor alesi.

Dupa ce am avut vreo doua tentative esuate, eu fiind facuta dictatoare ca vin numai cu idei care nu-i convin lui Robert, am ales o zi plina de nori si ceata ca sa urcam sus pe munte. Vizita la Observator a fost exclusa, dupa ce am citit in ghid ca usile sint deschise pentru public foarte rar, si trebuie intrebat cu un an inainte la o agentie de turism din Santa Cruz cind sint aceste zile extrem de speciale. Agentie n-am gasit, asa ca n-am avut pe cine sa intrebam si am zis ca hai pina sus, poate s-o nimeri sa avem acel noroc sa fie tocmai atunci zi de vizita cu publicul. Norii se inteteau, ceata crestea in intensitate, am urcat cele 498 de curbe cit erau scrise la carticica, Radu se plingea de rau de mare, si ca pe el nu-l intereseaza nici Observatorul si nici vederea panoramica asupra lumii intregi, asa ca de ce-l chinuim in halul asta sa-l urcam pina la mii de metri altitudine, cind el isi doreste sa pluteasca in deriva la malul marii.

Dupa un drum anevoios, care incepea sa arate cam ca in Mordor, cu stinci cazute pe sosea, copaci arsi in incendii devastatoare, o ceata deasa si un frig din ce in ce mai muscator, am ajuns si sus pe creasta. Zi de vizita nu prea parea sa fie, nu stiu ce am fi putut sa vedem pe cer, daca nu vedeam nici la un metru in fata nasului. N-am vazut nici macar cladirea Observatorului, ca m-as fi dus acolo sa pun mina pe el si sa-mi fac poza, chiar daca nu ma lasau sa intru. Insa scria peste tot “Staff only”, asa ca nici vorba sa ne apropiem de asemenea obiectiv strategic de importanta mondiala. Nici de vederi panoramice n-am avut parte, Robert s-a uitat numai la un afis turistic cu muntele, incercind sa fumeze o tigara la umiditatea de 95% cit era in atmosfera. Pentru cei interesati, aflati amanunte aici:
http://www.gtcdigital.net.

Ne-am dus si la plaja, ca sa-i facem pe plac si acelui membru al familiei care are placeri la nivelul marii. Plaja e neagra, nisipul e facut din roca vulcanica macinata. E bun ca nu se lipeste ca nisipul de scoici. Daca la Copsa Mica ar fi plaja, ei uite-asa ar arata. Ne simteam cam ca in haldele de carbune. Eu am luat si mostra sa pun acasa la sticluta de colectie, si am fost ridiculizata ca ma ocup cu treburi stupide de pensionara (am strins si plante sa pun la ierbar, asta n-am mai spus la nimeni ca iar ma luau peste picior).

In peregrinarile noastre si dind ocol la toata insula, am observat urmatorul lucru, care scria si la carticica si pot deci sa confirm cu mina pe inima ca asa s-a intimplat: clima variaza de la plus la minus – daca pe o parte a insulei ploua si e vint si furtuna, te sui in masina si te muti frumos pe partea ailalta si acolo-i soare de parca te-ai fi mutat intr-un alt continent. E o sosea ocolitoare de jur imprejur si una care taie insula transversal in doua, la jumate. Pe asta din urma se afla si un tunel, trebuie trecut muntele ala inalt. Cind intri in tunel ploua si e urit, iar cind iesi pe partea ailalta te intimpina un soare zimbitor si vesel, de-ti vine sa-ti lasi balta toate interesele.

Am bagat in portbagaj prosoapele de plaja, costumele de baie, carti de citit, geci si caciuli ca sa avem de toate si am mers asa, adaptind costumatia la vremea de afara. Radu a facut chiar si exercitii la mate, din plictiseala si atita lehamite de mers cu masina. Tot la carticica mai zice ca in luna februarie cad 90% din precipitatiile pe tot anul, asa ca s-a confirmat si treaba asta, se vede si in poze ca sintem cam plouati. Cind o sa mai mergem acolo, va fi sigur in alta luna, dar nu februarie. Temperatura medie e de 20 de grade celsius, ceea ce iar s-a confirmat, fiind ploaie calda tropicala, foarte placuta dealtfel. Vara cred ca e racoare, fiind munte inalt si ce sa mai zic, e locul ideal de mers si construit o casa de vacanta.

Satele ar fi cica de oameni saraci, insula e declarata zona defavorizata si subventionata puternic de guvernul spaniol, se cultiva numai banane si nu creste nici o rosie si nici un ardei pe solul ala vulcanic. Asa tara bananiera mai zic si eu, sa vina ei in judetul Mehedinti sau Caras Severin sa vada acolo zone defavorizate si cum se locuieste. Pa insula sint intr-adevar oameni saraci, sint baruri si bodegi la tot drumul, se sta la vorba lunga si se dezbat probleme politice internationale, au totusi un nivel ceva-ceva mai rasarit decit cel balcanic, adica nu vezi saracia aia si mizeria socanta ca la Romania.

Noua ne-au placut oamenii de-acolo, nea Ramon de exemplu era genul de bunic sfatos care nu s-ar fi dat in laturi daca-l invitam la un paharel de vorba. Numai ca noi nu stiam spaniola, el abia o rupea pe engleza si n-aveam cum sa-l invitam. Radu a cumparat din aeroport un ghid de conversatie german-spaniol, ca sa ne descurcam in situatii de criza. Robert a zis ca el stie sa zica “Una cerveza freda por favor”, si asta i-e de-ajuns. Sint deci tarani in toata regula, au insa supermarketuri, Toyote de teren, se lauda cu un muzeu formidabil de broderii marete. Astfel de muzee se gasesc mai prin toate oraselele portuare, unde femeile au mult timp de pierdut si institutia numita sezatoare e la mare cautare. Aici nu sint porturi, ca nu au unde sa acosteze corabiile, fiind maluri stincoase. La Santa Cruz exista asa ceva, evident. Acolo vine si un trimaran d-ala care zboara pe ape, mergind cu o viteza inimaginabila intre insule. Nava se numeste Frederik Olsen si danezul, norvegianul sau ce-o fi probabil ca e putred de bogat, facind o asemenea investitie.

Mie mi-a mai placut in nordul insulei, unde e un podis inalt deasupra marii, cu copaci batuti de vint si miroase a flori. Acum de exemplu mirosea a flori de migdal, care infloresc tocmai in perioada asta si cica toata insula se acopera cu o patura roz. Eu, fiinta crescuta la oras cu nasul in tevile de esapament, habar n-aveam ce-i aia si am zis ca miroase cam ca un parfum d-ala de pus in masina (sint d-aia care zice “Ia uite cum miroase marul asta, ca un sampon!”). Trecind peste bancurile de rigoare, mirosurile sint intr-adevar indescriptibile, si mai ales puse in peisajul ala stincos si marin, te cam pune pe ginduri despre ce e viata asta si iata ce planeta avem. Eu am zis ca uite, sint mindra ca-s nascuta pe planeta Pamint si nu prea m-as duce sa traiesc pe Venus sau pe Marte (in caz ca m-ar invita cineva).

Cind eram pe vasul cu delfini, Radu s-a apucat sa comunice cu ei scotind sunete d-alea ciudate, la care evident c-a fost admonestat de tatine-su ca se uita lumea urit la copilul nostru. Lumea venise acolo sa faca poze, cu scule d-alea care mai de care, nu sa ne apucam asa sa ne dam in spectacol ca la circ (eterna poveste a adultilor din Micul Print, care nu inteleg nimic).

Mi-a mai placut la Garafia, care-i oras izolat de lume si intr-adevar parca e un decor de la studiouri de film, stradute pustii in panta, case in care nu stii daca locuieste cineva sau stau asa parasite si cu geamurile inchise. Singura poarta deschisa era la bodega, unde stateau niste nemti si beau bere. Mai incolo erau niste localnici adunati la o partida de domino, si in rest usi inchise si pustiu. Oraselul asta se afla pe un drum secundar, o ramificatie din soseaua nationala. Din motive necunoscute, soseaua era inchisa pe portiunea aia, obligindu-te sa te duci pe drumul comunal, sa vizitezi astfel si Garafia si sa-l mai scoti din amorteala. Noi n-am stiut ce inseamna “Atencion! Caretera cortada”, am continuat pe soseaua principala pina am dat cu nasul de bariera si atunci am inteles ce voiau sa ne comunice localnicii. Dar a meritat ocolul, ca altfel ne scapa Garafia.

Tot pe-acolo se afla si un sat de hippioti d-aia adevarati, din anii ’70. Care traiesc prin pesteri, sau ma rog, totul cit mai natural si pitoresc. Cica e si-o circiuma numita “Finca Aloe”, tinuta de o tipa care se ocupa cu tot felul de leacuri tamaduitoare din aloe si alte plante. Acolo-i un fel de Hari Krishna, bati intr-un gong sa vina proprietareasa sa te-ntrebe ce vrei de baut. Satul se numeste Buracas, pentru cine-i amator de locuri netrecute prin ghiduri. Stiu asta de la o colega de serviciu, care mi-a recomandat locul. Se ajunge numai pe carare, nu e drum de masina pina acolo. Noi am pornit dupa indicatoare, dar la un moment dat s-a terminat drumul si n-am mai stiut pe unde s-o luam si am zis ca mai bine ne intoarcem la masina decit sa ne ratacim. Ploua cu soare, mirosea a migdale, am mincat o portocala cazuta pe jos, se faceau curcubee – “Bai, e cam frumos aici”, dupa spusele lui Radu.

Acum, ca am citit si ce mi-a scris Mihaela si s-a lamurit confuzia cu Las Palmas: cind am plecat, era un avion cu o ora mai devreme care mergea spre Las Palmas. Si erau doua cozi la imbarcare, pe un afis scris cu S pe altul fara S. Evident ca s-au gasit nemti sa incurce cozile, la care Robert a ris ca ce prosti, eu insa am tacut, ca era extrem de usor sa pici in capcana asta lingvistica si drept sa spun, si eu as fi incurcat borcanele si ghiseele. Dupa cum spuneam, sa-i lasam pe unii sa se orienteze in spatiu si sa-i rugam sa ne mai lase sa mincam linistiti, chiar daca ne scapa maioneza si ne murdarim la gura cind mincam. Toate observatiile lui Robert au incetat, cind si-a pus o pleasca de sos pe tricou, chiar pe portiunea bombata care-i tine loc de burta.

Cam atitea am avut de zis, m-am razbunat cit am putut si eu ca nu ne lasa Robert sa ridem si sa povestim prostii la masa, ne tot zice ca sintem nesuferiti si ca nu ne mai suporta, ca i-am distrus viata si ca sintem insuportabili, in schimb se supara tot el cind ne ridicam de la masa si-l lasam pe el sa astepte nota de plata, ca “Nu-i frumos asa ceva”, sa lasam omul singur, ca iata cum ne folosim noi de el ca de-o cirpa de sters pe jos si el nu e bun de altceva decit sa ne plateasca noua consumatia.

Fata de frumusetile naturii acolo in mijlocul oceanului, chestiile astea nu arata decit cit sintem de marunti, asa ca sa-i lasam pe unii sa fiarba in sosul intins sau nu pe tricou, si noi sa ne vedem de observatii celeste sau de comunicarea cu fiintele adincurilor.

Ba chiar unii au probleme primordiale, cum ar fi bucuria cumpararii unei banale gogosi. Radu atita s-a excitat ca si-a gasit Donut la autoservirea de la aeroport, incit de emotie, a varsat paharul cu Fanta pe toata tava, inclusiv pe farfuria cu gogoasa. Robert i-a zis ca asa va merge la masa, eu i-am zis chiar ca ar putea sa bea inclinind si sorbind din tava. L-a apucat plinsul, s-a trintit cu fata pe masa si a plins cu lacrimi amare, cind intregul lui univers era concentrat in gogoasa aia colosala, care acum se naruia inecata in suc. Pina la urma, s-a dus Robert si i-a cumparat o alta gogoasa, ca sa terminam cu circul acolo in aeroport si sa ne conformam modelului de parinti ce esueaza in educatie. Radu a mincat-o printre lacrimi, bagind-o efectiv pe toata in gura, ca sa fie sigur ca nu i se mai intimpla vreo catastrofa naturala care ar putea sa-l indeparteze de gogoasa.

Si astfel, ne-am suit in avion incheind o excursie minunata pe planeta numita Pamint, despre care nu contenesc sa ma mir ca ne suporta cu atita bunatate.

Disclaimer:
Aceasta povestire nu are nici o legatura cu fapte sau persoane reale, asemanarea este pur intimplatoare. Insa, de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit..

Eu sint din Mongolia si lucrez de citiva ani in Europa, la o institutie multinationala. La parterul cladirii functioneaza de multi ani o frizerie, unde se duc 90% dintre angajati. Cind am venit, m-am dus si eu acolo, asa cum era de asteptat. Mi s-a repartizat un scaun si un frizer anume. Frizerul, cind m-a vazut, a spus ca vai, am un par deosebit, dar sa n-am nici o grija ca mi-l va aranja dinsul dupa o metoda infailibila numai de dinsul cunoscuta. A spus ca el e specialist in facut cararea pe dreapta, ceea ce va face si cu parul meu si sa am incredere ca dinsul a facut scoli inalte de frizerie si se pricepe sa aranjeze orice fel de par. De mentionat ca frizerii din institutie sint platiti din salariile noastre, ale angajatilor, avind un salariu de 2-3 ori mai mare decit cel al unuia care lucreaza intr-o frizerie din oras.

M-am lasat pe mina frizerului priceput, care a inceput sa tunda, sa traga si sa aranjeze. Era cam dureros, ce-i drept. Mi-a explicat atunci ca parul meu e deosebit, ca asa trebuie lucrat si ca el stie ce face, sa n-am nici o grija. Tot ducindu-ma la el, a inceput sa fie din ce in ce mai nervos, cind vedea ca parul nu sta asa cum il aranjeaza el. Mi-a spus ca nu stie ce sa mai faca, poate ca ar fi mai bine sa ma duc sa ma aranjez singura la oglinda de la toaleta, dind cu gel ca sa stea. I-am explicat ca nu-mi place sa ma dau cu gel, si i-am spus si s-o lase mai moale cu cararea, ca daca nu sta, in fond treaba lui e sa tunda, nu sa aranjeze atita carari intr-o parte sau in alta. Ca eu sint multumita numai cu tunsul, si in rest sa-mi lase parul in pace. Frizerul a spus ca nu, asa ceva nu se poate, trebuie musai fortat sa stea cu carare, altfel sint o rusine pentru societate si nu pot sa ies asa pe strada si ca este de datoria dinsului sa-mi oblige parul sa stea asa cum trebuie. Uitindu-ma in jurul meu, am vazut ca lumea de pe strada isi poarta parul asa cum le vine mai usor si mai comod, unii au carare, unii n-au deloc, altii au si creste vopsite in toate culorile.

Frizerul meu a inceput sa traga, sa-mi intinda parul, sa-l arda cu foenul, extrem de nervos in acelasi timp ca am un par imposibil si a insistat sa ma duc si la toaleta, asa cum mi-a sugerat de atita timp. Ei bine, m-am dus si la oglinda de la toaleta, am luat un borcanel mic de gel si am incercat sa-mi fac singura cararea. Cind colo, ce sa vad acolo, mai erau si alti mongoli, si inca alti asiatici cu acelasi fel de par rebel, fiecare cu borcanelul de gel, facind acelasi lucru, si ei avind parul ars si chinuit.

N-am vorbit intre noi, ci am plecat fiecare in biroul sau, insa eu n-am uitat intimplarea. Dupa un timp, vazind ca tratamentul frizerului meu continua ba chiar se inrautateste, nervii dinsului crescind pe masura ce-mi chinuia parul si mai tare, am hotarit ca trebuie sa iau atitudine. Nu ma dusesem pina atunci la sefa frizeriei, ca sa nu-i creez probleme domnului frizer, care se tot plingea intruna de oboseala si de cit de tare se chinuie dinsul cu parul clientilor, care mai de care mai pretentiosi. Eu nu aveam nici o pretentie, doar sa-mi lase parul in pace. Intr-o zi, dupa ce i-am repetat sa renunte la carare, am vazut ca iar ia foenul in mina si, oftind, se apuca sa isi faca “datoria” ca de fiecare data, arzindu-mi cu nonsalanta radacina, ba chiar si pielea de data asta. Atunci m-am sculat furioasa de pe scaun si m-am dus la biroul Personal al institutiei noastre, sa le spun cit sint de nemultumita de serviciile domnului frizer. La biroul Personal se string toate cererile, reclamatiile si plingerile legate de personalul institutiei precum si de personalul adiacent, adica cei care ofera servicii pentru institutie.

Doamnele de acolo m-au ascultat, au inteles despre ce-i vorba si m-au pus sa pun totul in scris, intrebindu-ma si daca mai stiu si alte cazuri, si daca m-a agresat cumva sexual domnul frizer, sau daca mi-a cerut mita sau alte nemultumiri. Le-am spus atunci ca am vazut si alti mongoli, preum si alti asiatici aranjindu-si parul la toaleta, toti clienti ai aceluiasi frizer, si ma gindesc daca nu cumva o avea dinsul vreun defect, nu parul nostru. Mai ales ca lumea de pe strada umbla cu parul in fel si chip, al meu de ce sa fie fortat sa stea cu carare?

Am pus asta in scris, fiind asigurata ca nu mi se va intimpla nimic, nu voi suferi nici un fel de represalii sau consecinte – nici eu nici dinsul – ca totul se rezolva intern si fara sa stie lumea, asa scriind in Regulamentul institutiei noastre. Mi-au spus sa duc scrisoarea si la sefa frizeriei, precum si la sefa Uniunii Cooperatiste a frizerilor. Atunci a intrat toata lumea in panica, sefa frizeriei mi-a spus ca ea nu are nimic impotriva metodelor folosite de angajatul ei, ca o carare pe dreapta este ceva normal in societatea noastra, si ca da, parul trebuie tras si uscat mai insistent cu foenul, ca sa stea cararea. De la Uniunea frizerilor am primit raspuns ca doamna de-acolo s-a interesat (la sefa frizeriei) si ca a inteles ca parul meu e problema, si ca dealtfel dinsa il cunoaste personal pe dl. frizer cu pricina si stie ca e un om delicat, profesionist si plin de abnegatie.

Eu m-am dus in continuare la acelasi frizer, sperind ca a inteles ca sint nemultumita. Ce a inteles dinsul, a fost ca l-am reclamat si ca am un caracter infect pentru acest motiv. A continuat cu tratamentul dureros, fiind extrem de jignit ca am indraznit sa spun asa ceva despre el, ba chiar si sa mai fac supozitii cu privire la relatia lui cu ceilalti clienti. Si mi-a spus, ca sa stiu si eu, ca cei pe care i-am vazut acolo la toaleta s-au dus din proprie initiativa sa-si aranjeze parul dupa ce au iesit de la frizerie, ca asa face un client adevarat, nu unul ca mine, neglijent si ignorant. A mai spus ca domnii cu pricina au fost foarte multumiti de serviciile dinsului, exprimindu-si aprecierile sub forma de mici atentii – o ciocolata, cd-uri cu ABBA – pe cind eu, iata cum inteleg sa rasplatesc stradaniile sale! Si cu un asemenea par, care-i o ofensa pe obrazul societatii, vin si spun ca el nu e profesionist! Sa-mi fie rusine!

A spus in continuare, profund jignit si nervos, ca ei da, si ce daca a mai gresit pe ici pe colo, ba cu foarfeca ba cu foenul, in fond parul creste si nu se mai cunoaste, oameni sintem si nu e normal sa-i fac o asemenea reclamatie pentru niste greseli minore. Pe cind parul meu imposibil, rebel si care nu vrea sa stea in carare… ba chiar eu am cerut expres sa nu-mi mai faca nici o carare… dinsul n-a mai vazut asa ceva de cind se stie…

Eu mi-am cerut scuze daca a inteles cumva ca vreau sa-l jignesc, apoi am cerut fiecare la sefa frizeriei sa fim despartiti, ca nu se mai poate. Mie mi s-a repartizat un alt scaun si un alt frizer. Intre timp, domnul frizer coleric si extrem de nervos m-a dat in judecata, cerindu-mi bani pentru ca l-am banuit de tratament defectuos, motivind ca parul meu e de vina si ca el a facut tot ce era omeneste cu putinta. A adus o adeziune de la o clienta multumita, precum si declaratii de la colegi de-ai lui ca stiu si ei – eu am un par dificil si greu de aranjat.

M-am dus la un medic care mi-a spus ca parul e normal, e putin cam chinuit ce-i drept, dar se poate remedia cu niste sampoane regenerante. Iar altul, mi-a dat certificat ca radacina si pielea capului sint complet distruse, arse si au suferit pagube enorme de pe urma tratamentului aplicat de dl. frizer si ca el sustine cu caldura mutarea la un alt scaun, unde trebuie multa atentie din partea noului frizer ca sa repare ce a stricat vechiul.

Evident, varianta optima ar fi fost sa schimb pur si simplu frizeria, ca sa nu mai am de-a face cu frizerul nervos. Insa pentru asta, ar fi insemnat sa-mi schimb locuinta, eu alegindu-mi casa intr-un cartier foarte apropiat de institutia la care lucrez, stiind ca am asigurate toate serviciile ca sa nu mai fie nevoie sa ma deplasez pentru ele. Din pacate, in cartierul unde locuiesc asta e singura frizerie si parca nu mi-a venit sa-mi caut alta casa pentru atita lucru, sper ca se poate rezolva ca noul frizer sa ma lase cu cararea si sa-si vada de tuns, cum i-am cerut si celuilalt.

Intre timp, dl. frizer cu pricina si-a schimbat cererea, a zis ca nu mai vrea bani si scuze de la mine, ci numai sa-mi retrag cele spuse despre relatia lui cu altii. Iar banii sa-i depun frumos pe numele dinsului intr-un cont al unei asociatii de ajutorare a persoanelor cu matreata. Pentru ca asa considera dinsul ca e frumos sa-mi rascumpar eu greseala de a-l fi reclamat, platind unor amariti. Eu nu i-am cerut despagubiri pentru ca mi-a maltratat parul, sint multumita daca noul frizer isi va face meseria in mod profesional.

I-am dat si banii ceruti pentru asociatia respectiva, mi-am si retras vorbele referitoare la ceilalti clienti.

O fi oare destul? Cind ma uit in oglinda, vad ca parul a si inceput sa incarunteasca pe ici-pe colo – daca ii cer noului frizer si un vopsit, oare ce patesc?

Ei bine, am plecat in vacanta cind tocmai se incheiau vacantele scolare la restul europenilor, scoala europeana fiind evident mai europeana decit restul. Din aceasta cauza, am stat la o coada infernala la check-in, toata lumea intorcindu-se pe la casele lor. Am ajuns la Napoli, unde ne-am dus sa ne luam masina rezervata, domnul de la ghiseu indicindu-ne cam pe unde se afla parcarea si ne-a trebuit numai vreo ora pina sa ne suim in sfirsit in masina si sa purcedem la drum. Toate bune pina aici, dar ca sa iesi din Napoli fara harta si fara navigator, asta-i o alta mincare de peste. Eu am dat indicatii pretioase, urmind pas cu pas fisa scoasa de acasa, de la Michelin. Insa Robert, vazind ca-l bag prin niste hrube mai ceva ca-n misterele Parisului, a preluat ca de obicei comanda, navigind de unul singur dupa propria busola localizata pe undeva prin burta, asa se zice. La halul de imbirligari de autostrade, de tangenziale si de alte centuri suspendate pe nu stiu cite nivele, era greu de gasit drumul corect.

Ne-am gasit autostrada care ne trebuia si pe la 12 noaptea am ajuns si la agentia unde ne astepta doamna cu cheia de la apartament. Apartamentul era situat la o distanta de 142 de trepte mai sus de nivelul strazii. Doua camere si bucatarie, foarte frumos aranjate, recent renovate si cam frig inauntru. Prima noapte am dormit cu pulovere si doua plapumi. La televizor era TVR International, unde am vazut Titanic Vals cu Birlic. A doua zi ne-am fitiit prin oras, era frumos si toata lumea se pregatea de faza finala a carnavalului (de Lasata Secului), cu parada si caravane si distractie pe bat.
Seara ne-am dus si noi la carnaval, unde toata lumea dansa, se distra la nebunie si ne-a placut tare mult. Eu cu Radu am intrat si noi in dans, pina niste fete vesele mascate in diavolite s-au uitat oaches la Radu – acesta din urma gasind de cuviinta ca e cazul sa se retraga demn, tragindu-si caciula pina la nas. Am reusit sa-l mai conving sa mai dansam o data, de data asta mai retras, pe trotuar, la o alta discoteca unde se cinta rock si Radu m-a dat pe spate cu figurile lui, invirtindu-ma ca un maestru de la “Dansez pentru tine”, emisiunea lui preferata.

Ne-a convins sa-i cumparam un spray d-ala cu “muci”, adica un gadget care scuipa o substanta cauciucata, colorata strident. Ne-a improscat pe toti, pe haine si mai ales pe o masina unde se aflau calatori, fiind admonestat de tatine-su care s-a speriat.

Dupa o asemenea distractie, a doua zi n-am mai fost in stare de cine stie ce excursii ci am urcat pina la castelul din virful dealului, unde ne-a intimpinat insusi stapinul, un batrinel care ne-a aratat turnul de control si armele folosite din vremuri stravechi, ba chiar si un topor de decapitat oameni.

Ne-am plimbat mult cu masina pe coasta, e o sosea serpuita si minunata. Masina de baza pe o asemenea sosea e Fiat Cinquecento, adica Luigi din Cars, pentru cunoscatori. Fiind extra-sezon, toate circiumile erau inchise. Dar a fost mai bine asa, pentru ca altfel nu stiu cum ne-am fi descurcat cu aglomeratia. Radu, care in seara carnavalului pusese ochii pe un restaurant, ne-a tirit intr-o seara acolo, ca stie el sigur locul. Chelnerii abia asteptau clienti, nu era nimeni inauntru si ne-au pus la loc de cinste, la terasa sa ne vada toata lumea si sa le facem reclama. Am inghetat de frig, eu am vrut sa ma mut inauntru, dar Robert e extrem de rigid cind e vorba de mincat in public, asa ca trebuie sa respectam cu strictete normele regulamentare si sa nu ne mai mutam de la masa, o data ce ne-am asezat. A fost buna mincarea, dar cam piperata – la pret ma refer.

Am baut si Limoncello, lichiorul local care nu-i din lamiie pulpa cum s-ar fi crezut, ci din coaja de lamiie, ceea ce-i cam amar. Mozarella-i excelenta, acolo la ea acasa. La Positano e frumos de tot, e statiune d-aia de turisti cu fitze. Acum era totul inchis si ploua cu galeata, ceea ce nu ne-a impiedicat sa admiram totul, ca asa sintem noi, turisti care se dau pe spate. La Amalfi am aflat ca a fost republica maritima, una dintre cele cinci (sau sase) republici italiene de acest fel. Acolo era un hotel care se chema Busola si tatinul ne-a explicat ca aici a fost adusa busola in Europa de catre un marinar care a calatorit in China. Tot aici se afla si o fabrica de hirtie, pe care as fi vrut s-o vedem, dar era prea departe – instalatii autentice, medievale, tehnologie adusa tot din China, la vremea respectiva.

Ne-am plimbat mult cu masina, cum am zis, am si ratacit, ne-am urcat pe drumuri necunoscute, prin sate si printre livezi de lamii. Intr-o zi am fost la Grota Esmeralda, care-i o grota in care intra lumina prin refractie in apa marii si se vede incredibil. Ghidul care ne-a condus cu barca era un baiat care, cind a aflat ca sintem romani, ne-a zis “Foarte frumoasa” si “Uite, uite”. Ne-a facut si smaralde stropind cu visla in apa, ne-a aratat si o formatiune geologica ce semana, ca in orice pestera, cu bustul unui presedinte – Bush, Ceausescu, Basescu, Iliescu, ba chiar a zis ca ar putea fi si Angela Merkel, cind a aflat ca locuim in Germania. I-am zis atunci lui Radu ca uite, asta da exemplu de “Orele Europene”, materie de studiu pe care o uraste el la scoala, unde-i pune sa se amestece intre ei si sa socializeze – baiatul ala o rupea pe toate limbile, nu se sfia sa spuna, cum face Radu.

Intr-o alta zi am fost pe insula Capri, unde ne-am plimbat cu autobuzul intre Capri si Anacapri si debarcader. Am fost si-am vazut Arcul Natural, apoi casa lui Axel Munthe care iar vreau sa citesc cartea si am oftat un pic. La Grota Albastra am vrut sa mergem, insa am coborit cu piciorul vreo 10 km pina la nivelul marii, acolo negasind nici o barca binevoitoare care sa ne conduca. Fiind clar ca nu avea nimeni de gind sa urce inapoi acei kilometri, autobuzul fiind de fapt o fantoma care nu se stia cind vine si cind pleaca, aflindu-ne si in criza de timp ca ne pleca vaporul, Radu (tot el!) a gasit solutia, anume un numar de telefon la compania de taxiuri. A sunat Robert, si pina sa fumam o tigara, a aparut taxiul, sub forma unei limuzine albe. Soferul, un mos cu ochelari, ne-a dus pina la port, salutindu-se cu toata lumea, cu o mutra importanta. Eu cu Radu ne lafaiam in spate si nu ne venea sa credem ce curbe lua mosul cu limuzina lui pe drumurile alea imposibile. In alta zi am fost la Procida, o alta insula aproape de Ischia. Acolo era mult mai mic, am vazut oraselul in citeva ore, am urcat pina la o manastire – unde am vazut eu o casa parasita si am vrut sa sun pe la usi la vecini, sa intreb cit costa, pentru ca eu acolo vreau sa mor – pe virf de munte, in mijlocul marii – mama, cum suna!!!

La Pompei ne-a placut tare mult, am vazut teatru, case si palate, magazine gen fast food, lui Radu i-a placut la Stadion, lui Robert i-a placut la Lupanare unde erau si poze pe pereti, ale naibii cum s-au pastrat tocmai alea, lucrul dracului. Am fost si la Herculanum, care-i mult mai bine pastrat, acolo erau case aproape intregi, cu etaj si acoperis.

Tot Radu s-a ocupat si de adrenalina excursiei. Intr-o seara s-au dus cei doi barbati la cumparaturi, eu raminind in masina sa-i astept. Cind sa iasa, Robert statea la casa sa plateasca, si Radu a zis ca el iese si vine la masina, insa a luat-o in directia gresita si cind si-a dat seama, s-a oprit la intersectie, aproape plingind de frica. Robert a venit la masina, si da-i si cauta-l pe copil, unde e si unde-o fi disparut. Intre timp, cei de la restaurantul unde mincasem atunci la terasa, l-au vazut pe Radu ca s-a pierdut si l-au chemat inauntru, l-au luat pe italiana, el a zis pe engleza ca nu stie italiana, si atunci l-au chemat pe fratele patronului, care stia engleza si l-au descusut de toate cele, ca sa dea de noi. Atunci a fost vazut si Robert, care se invirtea nauc pe-acolo, si l-au chemat sa-si recupereze copilul. Dadeau ei de noi, se duceau la politie si intrebau cine-s singurii turisti din oras, dar sperietura a fost groaznica, mai ales pentru Radu, care a zis ca restaurantul ala i-a salvat viata. Noi ne si gindeam, la scenarii de-alea gen “Singur pe lume”, cum l-am fi pierdut noi pe Radu, si el ar fi ramas acolo sa fie picolo la circiuma, apoi ar fi mostenit probabil restaurantul, de la patronul binevoitor care i-a salvat viata in copilarie.

La Napoli n-am fost ca era urit, numai blocuri mizere ca in Ferentari. Ne-am dus in centrul administrativ, unde ne-am pozat cu zgirie-norii, care-i plac lui Radu.

Cam atitea am avut de povestit, restul se vede in poze.