USA 2011

Anul asta am decis sa facem o mare expeditie, ceea ce s-a si dovedit pina la urma, d-aia cu catarat pe munti, dat cu raftul pe riu, mers prin deserturi interminabile si alte cite si mai cite aventuri. Poze se gasesc aici. Iar hartile calatoriei se gasesc aici:

 

 

Am zburat mai intii de la Munchen la Seattle, intr-un zbor care ni s-a parut luuuung si obositor, Radu zgiltiind spatarul si deranjind lumea din avion care voia sa se uite la film. Acolo ne-a asteptat unchiul Rem, de care ne-am bucurat sa-l revedem. Acasa am facut cunostinta si cu nepoata Maria, pe care n-o stiam pe viu ce-i poate pielea, insa acum ne-am convins ca-i mortala si in carne si oase, nu numai in poze. La Seattle am stat in Redmond de fapt, unde-s parcuri si privelisti d-alea de care tinjeste orice creier venit in vacanta. Totdeauna mi-am dorit sa locuiesc intr-o zona in care altii isi petrec vacantele, acolo m-am simtit curata si printre oameni minunati, iar Radu a zis ca el se va muta acolo definitiv. Maria a pus imediat ochii pe unchiul Robert, care s-a dovedit ca de obicei sarmant pentru nepoatele din familie, convingind-o sa faca primii pasi. Radu a pus si el ochii pe unchiul Rem, despre cei doi spunindu-se ca seamana leit la comportament, prin cine stie ce combinatii genetice. Ce bine ar fi sa stam asa, cu familiile reunite, sa avem unchi, matusi si verisori cu care sa ne petrecem timpul cind avem chef…

 

La Seattle ne-am plimbat pe strazi, ne-am dus la Space Needle evident, apoi la Experience Music Project, unde erau tot felul de instrumente si scule cu metode de invatare sa cinti la ele, dupa care puteai sa-ti tragi propriul disc si sa te lauzi la prieteni. Radu, evident, in extaz, si-a luat afis cu Led Zeppelin si tricou cu Nirvana. Intr-o zi ne-am dus si la Roslyn, oraselul unde s-au facut filmarile din “Doctor in Alaska”, serial vechi, noi fiind mari fani. In alta zi ne-am dus pe North Cascades Loop, care-i un circuit cu cascade si munti inzapeziti, orasul Winthrop cu case vechi, stil western, si am cumparat cirese de pe malul riului Columbia. Mai erau de vazut si St. Helen si Rainier, insa se anuntasera zapezi grele si noi nu eram echipati pentru asa ceva. Altadata cind o sa mai ajungem pe-acolo, o sa mergem neaparat. Si la Rain Forest, si la insule. Am fost numai la oceanul Pacific, insa s-a nimerit o vreme nu prea favorabila, sa zicem asa.

 

Ne-a placut mult la Seattle, oameni deschisi si binevoitori, draguti si mai ales obisnuiti cu strainii (noi venind din Germania, da?). Apoi ne-a venit rindul sa plecam spre sud, cu masina inchiriata inca de la Munchen. Ne-am mutat calabalicul in masina, ne-am despartit de Rem, Irina si mai ales de Maria si ne-am si intors din drum, ca uitasem mapa cu acte si date importante, in sfirsit, am pornit la drum. Ne-am oprit sa vedem cascadele secate de la Dry Falls, unde era un mare fenomen geologic petrecut in era glaciara, cind tot locul era umplut cu gheata, care s-a topit si s-au format cascade si un mare lac, iar peretii de stinca au cedat la presiunea apei si s-a prabusit totul, revarsindu-se apele si formind niste vai imense. Am vazut si barajul de la Grand Coulee, unde-i cea mai mare hidrocentrala din America si a patra din lume, am vizitat si inauntru, cu ghid simpatic si explicatii la obiect. Seara era show cu lasere proiectate pe perdeaua de apa de la baraj, si cu muzica si voci spunind istoria construirii barajului si a riului Columbia.

 

Dup-aia am taiat un colt din statul Idaho, apoi am intrat in Montana unde ne-am dus sa vedem niste pesteri descoperite de Lewis si Clark, mari exploratori care au primit bani de la buget sa mearga asa, pur si simplu si sa prospecteze tinuturi virgine. Cica auzisera si de Yellowstone si de minunile cu ape colorate de-acolo, si au zis ca nu-i intereseaza, ce-o fi asa de nemipomenit la niste ape sulfuroase, drept pentru care au mai trecut vreo doua secole pina sa fie descoperit si exploatat turistic cum se cuvine.

 

La pesterile Three Forks (asa se numea locul, acolo fiind confluenta a trei riuri) ne-am nimerit cu un grup de Amish care au coborit din autocare, sa viziteze si ei o data cu noi. Radu zicea ca sint plictisitori, ca stie el (de unde, ma intreb) ca n-au simtul umorului. Dar vreau sa zic ca fetele alea cu caciuli albe pe cap se hlizeau atita si chicoteau, dindu-si coate si susotind cind mai facea ghida cite-o gluma, sau doar asa, pur si simplu. Iar baietii nu mai zic, s-au apucat sa tropaie, sa faca galagie de ziceam ca Radu n-ar avea voie sa faca nici un sfert asa la scoala, ca i-ar sari in cap imediat consiliul de disciplina. Asa ca Amish-ii s-au dovedit pina la urma extrem de simpatici si nonconformisti (in sensul bun), incit pina si Radu si-a schimbat parerea despre ei. La sfirsit, ghida ne-a povestit ca acolo se afla ultimul coridor al pesterii si ca e o usa inchisa, atentionindu-ne ca, atunci cind o va deschide, se va auzi o bubuitura ca de tun din cauza curentului. Tipii Amish au cerut voie sa cinte un imn religios, si au cintat asa, pe patru voci, intr-o acustica formidabila, la sfirsit auzindu-se si lovitura de berbec sau de tun a usii. Bravo lor. Iar Radu sustine ca le-a vazut pe tipe in parcare bind Mountain Dew, asa ca ce fel de Amish sint astia, care umbla in adidasi si beau porcarii de-ale civilizatiei? Ba chiar Radu le banuia pe gagici ca bausera si ceva gen Red Bull sau Monster Energy, dar i-am zis sa se potoleasca cu supozitiile obraznice.

 

Dup-aia am ajuns la Yellowstone, trecind prin Montana. Aici am stat trei zile, sa vedem si noi si sa ne bucuram de toate minunatiile. Aici e de fapt craterul unui vulcan care-a erupt ultima data acum vreo sase sute de mii de ani, si de-atunci e extrem de activ, insa numai cu gheizere si toate fumarolele si baltile alea colorate in cele mai colosale culori si forme. Pai nu trebuiau sa dea banii inapoi alde Lewis & Clark, daca au refuzat sa carteze asemenea fenomen geologic, zicind ca e “neinteresant”? Am facut si noi filmulete, dar pina le montam dureaza si oricum, nu sint de calitate superioara. Asa ca cel mai bine priviti aici un filmulet pe care l-am gasit pe youtube, facut de un amator care se pricepe – ca sa va faceti o idee numai despre o mica parte din ce se gaseste pe acolo. Ne-am dus pe la toate cascadele, gheizerele, tot ce era trecut pe harta, si am vazut si de toate animalele posibile. Mie cel mai tare mi-a placut la parcarea unde am oprit sa ne dezmortim, si erau niste marmote care faceau tot felul de treburi interesante. Una de exemplu ii povestea alteia ceva, cu gesturi si gesticulatii din care eu cred ca as fi inteles pina la urma, daca stateam destul acolo. Alta isi facea de lucru la riu, altele se chemau cu niste ciripituri bagindu-se apoi repede in vizuina, altele mergeau pe marginea unui pod de lemn si se intorceau, ridicindu-si capul sa vada cine trece pe pod si sa dea apoi alarma, era o activitate de grup foarte organizata si plina de viata. Cam ca in “Vintul prin salcii”, o carte a copilariei mele din vremuri imemoriale.

 

Am iesit din Yellowstone pe la nord-est, trecind pe “Chief Joseph Scenic Highway”, cu munti si privelisti minunate la apus de soare. Am oprit la Cody, unde-i mare muzeu memorial Buffalo Bill, insa n-am mai stat sa-l vedem. Am oprit a doua zi in Meeteetse, un mic sat unde-i barul de unde-a fost arestat Butch Cassidy, am oprit la muzeul din sat, acolo se faceau primele poze pentru reclame la Marlboro. Wyoming curat, cu cowboy adevarati. Ne-am dus apoi la muzeul de descoperiri arheologice de la Thermopolis, unde se gasesc oua de dinozauri, regiunea fiind intesata de relicve, ceea ce-i o adevarata comoara pentru paleontologi. I-am vazut la lucru, fiind geam la ateliere si se putea plati bilet la casa sa intri sa te invete si pe tine sa cureti vreo mandibula (cu scule cam la dentist), dar Radu n-a fost interesat, asa ca am plecat mai departe. Acolo la Thermopolis zice ca-i cel mai mare izvor cu apa termala din lume, fiind si bazin de inot cu tobogan si tot restul. Radu a vrut la tobogan (ce sa ne jucam de-a paleontologii, ne ducem la bazin, nu?) – drept pentru care ne-am dus cu totii sa ne bagam in ape termale si sulfuroase, care nu stim pentru ce afectiuni or fi fost bune, dar precis avem noi ceva la care sa ne vindece. Tipa de la intrare ne-a pus sa completam un formular in care ni se cerea adresa, si cind a vazut ca sintem din Germania, s-a exprimat: “Holy Moly!”, fiind impresionata la maximum ca noi venim tocmai de la asa distanta sa ne dam la apele lor termale.

 

Dupa ce ne-am inviorat cu apele puturoase, am pornit iar spre sud. Am mers pe la canionul lui Green River, care-i foarte pitoresc, cu soseaua, riul si calea ferata ce merg toate paralel si prin tuneluri. Tot cautind noi loc de camping, am gasit pina la urma intr-o padure de pini, la asociatia pompierilor care aveau si o placa memoriala in amintirea unor colegi ce murisera intr-un incendiu. Ne-a placut mult la campingul ala, avind privelisti marete – cu un lac de acumulare si stinca numita Flaming Gorge, la care am pozat si apusul si rasaritul de soare. Numai ca nu aveau curent si dushuri, in rest era o liniste monumentala si un miros de pini cum nu se mai intilnesc.

 

A doua zi am intrat in Utah, peste tot gaseam semne pe sosea: “aici vedeti munti din precambrian, atitea milioane de ani vechime”, sau alte si alte ere geologice, imi inchipui ca or fi fost si pe-aici fosile multe, daca ne opream sa cautam. Ne-am dus la Arches National Park, care-i un fenomen – aici se afla de exemplu “Delicate Arch”, emblema statului, care se gaseste si pe placutele de inmatriculare la masini. Robert s-a pomenit zicind neincetat: “Pfai! Formidabil, domne! Incredibil!” – si cind si-a dat seama ca a ajuns cam ca taica-miu care se exprima in acelasi fel, si-a dat peste gura si a tacut imediat – a tacut cu asta, ca cu celelalte nici vorba. In rest e la fel de abuziv si agresiv ca intotdeauna, cu Radu mai ales, cu mine mai putin ca eu nu-l bag in seama.

 

Am dormit la Moab, si baietii s-au dus sa se dea cu raftul pe Colorado, apoi au inchiriat o masina 4X4 cu care se merge pe stinci abrupte si teren accidentat rau, si-au luat doza de adrenalina. Eu as fi vrut sa ma dau cu balonul, sau se faceau si zboruri cu avionul peste canioane, insa era cam scump asa ca am renuntat la distractie, preferind sa stau in masina sa citesc si sa ma relaxez. A doua zi am mers si-am vazut Dead Horse Point, un loc unde face riul un cot si deasupra e o stinca si un platou, pe care cowboyii adunau caii salbatici, care apoi se aruncau in riu si de-acolo ii prindeau mai usor cu lasoul. Legenda spune ca o data, o herghelie intreaga de cai au preferat sa stea pe stinca si sa moara de sete, sa nu se arunce in riu dar sa moara liberi. Cam ca un fel de Lorelei, dar pe dos. Ne-am cumparat si discuri cu muzica indiana de relaxare, d-aia cu sunete ale naturii, si am fost si la magazinul local de discuri, de unde baietii s-au aprovizionat cu AC/DC si altele asemenea.

 

Am mai vazut acolo si Canyonlands, cu canioanele lui Colorado si Green River si iar niste privelisti uluitoare, cum numai in filme se mai intilnesc. Si la Needles, unde erau niste caverne sapate de riu in stinca, folosite initial ca adaposturi de catre indieni, apoi de catre cowboy care si-au lasat si obiectele personale pe-acolo. Ne-am catarat pe stinci, am intrat in toate locurile unde era umbra si racoare si se gasea chiar si un izvor prin caverne pe-acolo. Ne-am suit si pe o stinca in forma de balena, care evident ca se si numea ca atare. Dup-aia am plecat, am mai vazut iar arce naturale si petroglife lasate de mina omului, si am vazut si Natural Bridges, care-i un alt loc minunat unde se vad poduri de data asta (care-s altceva decit arcele). Stincile astea aveau forme de tot felul si de toate culorile, trecind de la rosu intens si cu alb-galbui cu intarsii de roz si violet, iar formele erau cam ca un fel de prajituri cu frisca, sau aluat framintat si pus la dospit, asa a facut apa ce-a vrut din ele.

 

Dupa Natural Bridges am pornit-o spre Monument Valley. Tot mergind noi asa, au inceput sa apara semne de “atentie, urmeaza curbe si coborire periculoase, reduceti viteza corespunzator”. Insa n-am crezut pina n-am vazut ce s-a deschis in fata ochilor deodata. O mare prapastie de vreo mie de metri in jos, dupa care un platou imens cu stinci iesind asa, pur si simplu, parca erau aduse de cineva acolo. Soarele era la asfintit, insa n-am apucat sa ne bucuram mult de privelisti, pentru ca s-a pornit o furtuna de nisip de se zgiltiia masina, cu pocnete si scrisnete cum n-am mai auzit vreodata. Drumul era intr-adevar lat de numai vreo 5 metri, neasfaltat, fara parapet, cu niste curbe in ac de par cum Robert zice ca el n-a mai mers in viata lui de automobilist incercat. Adica semnele alea nu erau puse degeaba, asta a fost o coborire halucinanta, ne-a umplut de nisip in masina, intrind si scirtiind si printre dinti.

 

Dup-aia s-a intunecat de tot, a venit ploaie cu fulgere si tunete, vazindu-se in intuneric cite-o stinca d-aia care parca se strimba la noi, amenintindu-ne ca n-o sa ajungem niciodata la vreo asezare umana… decor de film de groaza e putin spus. Am ajuns si la singurul camping din zona, aproape de intrarea la Monument Valley. Unde n-aveau locuri inauntru, dar am campat afara si ne-a cerut bani si pentru asta, macar am putut folosi toaleta si dushurile.

 

A doua zi de dimineata ne-am dus sa vedem si noi despre ce-i vorba, erau doua chioscuri pe care scria “Information”, la unul erau niste indience care ofereau tururi calare, la altul erau sotii lor care ofereau tururi cu masina. Nu se putea intra cu camperul nostru, fiind teren accidentat. Preturile erau enorme, ne-am tocmit noi un pic, indianul de la chiosc ne-a zis de Nadia Comaneci, cind a auzit ca sintem romani. Ne-a plimbat cu masina pe la toate obiectivele, am facut poze la “John Ford´s Point”, cu Radu calare pe post de John Wayne, ne-a dus si pe la stincile mai putin vizitate, cele la care se ajunge mai greu. La una din ele, care era ca o semisfera goala si cu o gaura drept in virf, era o acustica foarte buna. Ca sa ne demonstreze asta, ghidul (nea Tony, asa-l chema, era dulgher la santier si in timpul liber ghid, vorbea pe navajo cu consatenii sai) ne-a oferit si un moment poetic, cintind un cintec indian acompaniat la toba, apoi ni l-a si tradus, era vorba de celebrul banc cu un baiat din sat care vrea sa se insoare cu o fata, si taica-su ii spune in secret ca nu se poate insura cu ea, ca el e de fapt tatal ei, si atunci baiatul se plinge maica-si care-i spune ca nici taica-su nu e taica-su de fapt… Nea Tony ne-a aratat apoi niste poze pe aparatul sau, era si un fotograf pasionat, nu numai mester priceput, rapsod popular si ghid – facuse niste poze minunate cu rasarituri de soare in decorul ala fenomenal, ba se pricepea sa pozeze tot felul de gauri in stinci, la care daca te uitai dintr-un anumit unghi, vedeai forma unui cocos sau a altor animale. Si ne-a mai aratat si poza unui scorpion pe care-l gasise el cu citeva zile in urma, mare cam cit palma – pusese si o moneda alaturi, ca dovada.

 

Dupa Monument Valley am plecat iar mai departe… intr-un decor fantastic, cu munti colorati. Am oprit intr-un orasel numit Bluff, pentru ca am zarit un afis cu “Vizitati Fort Bluff” si am zis hai sa vedem ce-o fi. Era vorba de un muzeu in aer liber, cu casele pionierilor mormoni care venisera sa se stabileasca aici acu vreo doua sute de ani. Fiecare casa era pastrata intacta, cu numele familiei (nume care au ramas asa pina in zilele noastre). La biserica din sat era un cuplu de batrinei extrem de simpatici, cu care am stat de vorba si ne-au povestit o multime de lucruri, ne-au pus un film de prezentare cu istoria drumului parcurs de predecesorii lor si ne-au urat drum bun in continuare.

 

Drumul a fost iar o trecere din aia prin desert interminabil, pe sosele drepte si fara nici un peisaj stinga-dreapta, incit ne-am bucurat cind am vazut in sfirsit afis: “Bine ati venit in coloratul Colorado!”. Am dormit la Cortez, orasel curat si frumos si camping la fel. Ne-am dus apoi sa vedem Mesa Verde, un loc unde sint case de indieni construite in stinca, sint adevarate orase cu case pe mai multe nivele, facute in caverne la adapost de vint si ploi. Ne-am catarat si aici prin locuri greu accesibile, ghida spunindu-ne sa ne inchipuim ca indienii nu aveau acele scari si bare de care sa se tina, ei circulind cu mult mai greu pe acele vremuri.

 

Dup-aia am luat-o spre Durango si de-acolo spre Silverton si Ouray, pe “A million dollar highway”, prin niste peisaje iar de toata povestea. Intre Durango si Silverton circula trenulet cu aburi, noi n-am stat ca pierdeam prea mult timp. La Silverton e un orasel iar d-ala pitoresc si turistic, peste tot sint mine de aur parasite si soseaua de un milion de dolari isi trage numele de la unul care a jucat la ruleta si s-a imbogatit peste noapte. Se circula cam la o altitudine de patru mii de metri, peisajele si casele sint o frumusete, iar muntii sint colorati intr-adevar asa ca i-au zis bine “Colorado”. Imi inchipui ca nu numai de la cianuri si steril o fi totul asa de frumos colorat, ca doar sint munti intregi gigantici pictati asa, nu numai ici si colo pe unde si-a sapat omul in curte sa caute aur. Am dormit la Ouray, caruia-i zice “Elvetia Americii”, fiind facut asa, sa te simti ca la Sankt Gallen.

 

Si dup-aia am ajuns si la Denver, capat de linie pentru masina care ne-a dus pe atitea drumuri si locuri, cale de vreo trei mii de mile. Aici la Denver e iar un loc d-ala din care sar banii, se vede dupa case, oameni, magazine si nivel de trai in general. Cam ca Seattle adica, cu calitatea vietii la maximum. Noi am nimerit la un camping exceptional, cel mai bun si curat din cite am fost pina acum, in Central City – asta in caz ca reface cineva traseul nostru si sa stie cum sint campingurile din lantul KOA. Central City asta e un orasel evident turistic si pitoresc, cu strazi in panta si inguste cam ca-n Italia, si unde principala preocupare si activitate a locuitorilor si a turistilor veniti aici sint jocurile de noroc, fiecare cladire fiind amenajata pe post de cazinou. Robert s-a dus sa caute o farmacie si n-a gasit acolo, probabil ca lumea nu se imbolnaveste niciodata, sau cine se imbolnaveste e impuscat pe loc sa nu se mai chinuie, asa ca a trebuit sa mergem in Denver. La Denver e misto de tot pe strazi in downtown, ne-am nimerit si noi tocmai cind era mare meci mare de baseball, Rockies cu nu stiu cine, si se statea la coada la intrare la stadion. Nu mai spun cit ne-a costat parcarea, cea mai scumpa parcare din cite am avut parte pina acum in toata viata noastra de vilegiaturisti.

 

Am dat si masina, si ne-am dus la hotel linga aeroport, a doua zi pornind cu avionul pina la Nueva York, cum se zice pe spaniola – cu escala la Chicago, un drum lung si asta si cu multe ore de zbor.

 

La New York e dintr-o data altceva. Cum am ajuns, Radu a zis ca seamana cu Bucuresti-ul. Zapuseala pe strazi, aer irespirabil, lume multa, fete cu fuste scurte si maieuri decoltate, baieti smecheri, magazine peste tot… Dar s-a lamurit si el ca nu prea aduce cu Bucuresti-ul, cind te uiti in sus e altceva. Acolo am stat in Manhattan, chiar linga Empire State Building, ne-am plimbat cu metroul si cu autobuzul toata saptamina. Am fost la Statuia Libertatii, asta ca voia Radu neaparat, noi nu ne dam in vint dupa obiective din astea. Si daca tot eram acolo, am luat bilet pina la Ellis Island, unde a meritat efortul. E un muzeu amenajat formidabil, cladirea renovata prin anii ´80, cind a fost redescoperita, parasita si cu toate obiectele lasate acolo asa, in paragina. Tipa care venise sa deschida usile cladirii marturisea ca parca simtea prezenta fantomelor care bintuiau pe-acolo, asa era de reala intoarcerea in timp. Obiecte, poze, marturii, e intr-adevar istoria formarii unui popor, pe-acolo au intrat 14 de milioane de oameni, cu totii purtind o cultura proprie in spate, inghesuita intr-un cufar. Impresionant, si mai ales bine prezentat.

 

Ne-am dus si la Met, si la Muzeul de Istorie Naturala, si la Greenwich Village, si la Grand Central Station, ne-am suit si la “Top of the Rock”, la Rockefeller Center, unde mi s-a parut mult mai aerisit si bine organizat decit la Empire State Building. Am fost si la Sony Wonder Lab, un fel de sala de jocuri cu echipamente de tot felul, am facut si o inregistrare la un studio de televiziune, la care eu cu Radu am prezentat o stire citind de pe prompter si Robert ne-a filmat, dar n-a iesit mare lucru. Am vazut si cafeneaua din “Friends”, am vrut sa ne ducem si la un show de-al lui Jerry Seinfeld, dar nu era de gasit asa ceva in New York la ora aia, nefiind stagiune. La fel si la Opera sau la Filarmonica, toata lumea era in vacanta. L-am vazut si pe Obama venind in vizita sa impace spiritele incinse de pe Wall Street, ca ne-am nimerit tocmai cind au cazut brusc bursele, intr-o noua criza financiara. De fapt nu l-am vazut pe insusi Obama, ci doar elicopterul prezidential aterizind la Brooklyn Bridge, si am facut si noi cu mina, poate ne-o fi remarcat. Am fost si la WTC, Radu fiind extrem de impresionat de evenimentele de atunci. Si nu stiam ce tot vrea Robert, tot zicea ceva ca el vrea sa mearga sa vada portul, sa vada navele, ca de ce nu mergem pe partea de vest, la Hudson River, ca acolo trebuie sa fie portul si navele sale. Dar pina la urma, vazind el ca nu-i chip sa gasim macar vreo barca de pescari acostata la mal, a zis pe sleau ca el vrea sa se duca (si se va duce si singur, daca e cazul), la Intrepid – un mare portavion participant la toate razboaiele incepind cu cel de-al doilea mondial si pina la razboiul din Golf. Am mers cu totii, ca ce era sa facem. Ne-am distrat pina la urma, ca erau tot felul de atractii pentru unii ca Radu, gen de dat in capsula d-aia inchisa ermetic si care te invirte cu capul in jos, sa simti ce-ai mincat. Si sus pe punte, cind Robert s-a suit la centrul de comanda, mie imi venea sa rid, gindindu-ma numai la “Hot Shots” si cum cadea ala pe scari. Mai intii mi-a cerut mie sapca, spunind ca numai asa poate sa urce acolo, ca un adevarat comandant de nava. Insa a incurcat borcanele si tot incerca sa intre pe la iesire, desi scria mare si clar: “Exit only”, pentru toti ametitii luati de val care se cred capitani.

 

Radu si-a cumparat sapca cu Yankees din Times Square, el zicind ca a venit special pentru sapca asta pina la New York. Robert si-a luat una similara dupa citeva zile, desi eu i-am spus ca nu e original daca are Radu, ce-si mai ia si el? Dar nu si nu ca vrea si el, asa ca ne-am dus sa-si ia. Numai ca, a doua zi cind am plecat dati afara de femeia de serviciu, ca Radu a dormit pina la prinz si abia s-a trezit sa mergem la taxi catre aeroport, Robert i-a trintit lui Radu sapca pe cap, cu un gest bine-cunoscut, care ne enerveaza pe toti si l-am rugat sa nu-l mai repete, dar inutil. Radu, adormit fiind si nestiind ce face, zice ca i-a dat inapoi sapca lui Robert, cind ne aflam in taxi, adica a intins mina si i-a pus-o undeva pe ceafa, fara sa-i spuna nimic. Robert n-a simtit, si cind am coborit din taxi sapca a ramas acolo. Apoi s-a suparat si a facut un scandal d-ala, cu jigniri inimaginabile la adresa copilului incapabil si ticalos, care-i lasa sapca aruncata (cred c-a zis si ceva c-a facut-o cu intentie, oricum, sigur a zis ca ii va cere bani lui Radu pe sapca aia din primul sau salariu). Eu m-am luat de Robert, ca el e de vina, ca i-a lasat unuia care doarme pe el o sarcina mult prea grea, si daca tinea la sapca aia intr-adevar, trebuia sa si-o tina pe propriul cap, nu sa i-o trinteasca altuia, de parca noi am fi responsabili cu purtatul obiectelor sale. Radu si-asa avea de carat propriul bagaj, si intr-o campanie militara pe care Robert se straduie din rasputeri sa ne-o impuna, fiecare merge cu echipamentul personal si nu sint de tolerat asemenea scene. Pina la urma Robert s-a dus imbufnat, fara sa spuna unde dispare, si si-a luat o alta sapca din aeroport (noroc ca n-a mai gasit cu Yankees), dar supararea a tinut mult si cu priviri din alea usturatoare (adica exact genul: “las´ ca-ti arat eu tie, mi-ai pierdut lopatica si acum vrei sa fim prieteni?”). In fine, am trecut si peste momentul sepcii si am ajuns cu bine acasa, unde ne-am revenit dupa citeva zile de umblat noaptea pe la frigider. Si ca sa incheiem intr-o nota optimista si de bun simt, sa nu raminem cu gustul amar al scenelor Robertiene, sa precizam ca totusi el e cel care ne-a dus si ne-a adus si nu ne-a accidentat (in afara de o vinataie enorma la mine pe picior), si ca ii multumim pentru logistica.

 

Ne-a placut la toti si am promis ca o sa revenim, ca mai sint mii si mii de locuri de vazut acolo. God bless USA.